Un expert elvețian dezvăluie cum ar putea România contribui la soluționarea conflictului transnistrean, oferind Republicii Moldova o șansă istorică.

Anunțul Gazprom privind furnizarea gazelor naturale în regiunea transnistreană marchează un moment crucial, cu implicații majore pentru viitorul acestui teritoriu separat. Decizia Gazprom, interpretată de autoritățile de la Chișinău drept o acțiune de șantaj și o provocare directă adresată Republicii Moldova, are consecințe devastatoare, afectând în mod direct Transnistria și indirect Moldova, prin diminuarea capacității de producție a energiei electrice.

Această criză energetică amplifică vulnerabilitatea Transnistriei, ridicând întrebări fundamentale despre viabilitatea proiectului său secesionist pe termen lung. Cum a ajuns Transnistria în această situație precară? Care sunt factorii care au contribuit la menținerea acestui statut quo fragil, și cum influențează criza actuală viitorul său? Analizând evoluția situației din ultimul deceniu, putem identifica patru piloni esențiali care au susținut, până în prezent, proiectul secesionist transnistrean.

Primul pilon, indiscutabil, este sprijinul constant din partea Rusiei, atât pe plan economic, cât și politic. Acest sprijin a reprezentat o arteră vitală pentru supraviețuirea entității separatiste.

Al doilea pilon este reprezentat de capacitatea administrației transnistrene de a oferi servicii publice și bunuri populației, la un nivel care, în anii '90 și 2000, a fost perceput, cel puțin aparent, ca superior celui de pe malul drept al Nistrului. Această percepție, indiferent de realitatea sa obiectivă, a contribuit la menținerea unei anumite stabilități interne. Al treilea pilon al acestui proiect secesionist îl constituie influența economică și politică considerabilă a conglomeratului Sheriff și a Ministerului Securității de Stat (MGB).

Aceste entități au jucat, și continuă să joace, un rol crucial în modelarea realităților economice și politice din regiune, consolidând, în același timp, controlul asupra populației. În sfârșit, al patrulea pilon îl reprezintă cultivarea unei identități distincte, supra-etnice, distinctă de cea a populației de pe malul drept al Nistrului.

Această construcție identitară, adesea artificială, a servit drept instrument de legitimizare a proiectului secesionist, creând o percepție a diferențelor culturale și istorice ireconciliabile. Însă, întrebarea crucială este: în ce măsură au rezistat acești patru piloni în fața presiunilor generate de conflictul din Ucraina și de sancțiunile internaționale împotriva Rusiei? Criza energetică actuală subliniază fragilitatea acestor piloni, evidențiind dependența excesivă de sprijinul extern și vulnerabilitatea economică a regiunii. Viitorul Transnistriei ca proiect politic secesionist este pus serios sub semnul întrebării, iar evoluțiile viitoare vor demonstra capacitatea acestor piloni de a face față noilor realități geopolitice și economice. .

Dependența regimului separatist transnistrean de gazul rusesc a fost, până de curând, un factor determinant al stabilității sale, construind o întreagă economie dependentă de resurse energetice ieftine și, practic, neplătite către Gazprom. Această dependență energetică a alimentat industria transnistreană, în special sectoarele cu consum energetic ridicat, asigurându-le funcționarea printr-un acces facil și subvenționat la resursele rusești.

Mai mult decât atât, gazul rusesc a servit drept instrument de subvenționare economică indirectă a autorităților de la Tiraspol, permițând producția de energie electrică, o parte semnificativă fiind vândută pe malul drept al Nistrului, generând astfel venituri substanțiale pentru bugetul transnistrean. Aceste venituri, completate de exporturile companiilor energofage, finanțau sistemul de pensii și salarii, precum și buna funcționare a serviciilor publice locale.

Dincolo de aspectul economic, pentru Moscova, susținerea Tiraspolului a constituit o unealtă politică strategică, permițând presiuni asupra Republicii Moldova. Însă această ecuație s-a modificat radical odată cu întreruperea tranzitului gazelor rusești prin Ucraina și decizia Gazprom de a sista furnizarea către Transnistria.

Orice rută alternativă, precum cea trans-balcanică, presupune tranzitul prin România, plasând astfel furnizarea de energie sub controlul direct al autorităților moldovene. Această situație modifică fundamental balanța puterii, făcând imposibilă menținerea privilegiilor anterioare ale Tiraspolului fără un acord cu Chișinăul și, implicit, cu Bucureștiul. Această nouă configurație geopolitică oferă Republicii Moldova o "fereastră de oportunitate" istorică pentru reintegrarea Transnistriei.

Chișinăul dispune acum de atuuri decisive: dependența energetică a regiunii de furnizarea de gaze și energie electrică, orice contract necesitând acordul Republicii Moldova și, indirect, al României; dependența economică a actorilor economici importanți, precum Sheriff, de exporturile către UE (peste 80% din exporturile transnistrene ajung în UE); și, în sfârșit, necesitatea unui angajament clar în modernizarea și dezvoltarea infrastructurii Transnistriei. O strategie eficientă ar trebui să includă o abordare pragmatică, care să ofere garanții actorilor economici transnistreni, cum ar fi o "amnistie economică" condiționată de respectarea legislației moldovenești și contribuția la procesul de reintegrare.

Aceasta presupune renunțarea la sancționarea retroactivă a activităților economice ilicite anterioare, în schimbul acceptării jurisdicției Chișinăului, plății de impozite și facilitării reintegrării. Acest compromis, deși delicat din punct de vedere moral și juridic, ar putea fi un instrument strategic esențial.

De asemenea, este crucial un plan etapizat de integrare politică a Transnistriei, acordând treptat dreptul de vot și reprezentarea politică transnistrenilor, pe o perioadă de 3-4 ani, după alegerile parlamentare, pentru a evita schimbări bruște și potențial destabilizatoare în peisajul politic moldovenesc. Este necesară și o investiție substanțială în dezvoltarea infrastructurii și serviciilor publice pe malul stâng, combătând narativele care prezintă condițiile de viață din Transnistria ca fiind superioare celor din Republica Moldova. Însă succesul acestui proces depinde crucial de voința politică a elitei de la Chișinău.

Prudența manifestată de unii politicieni se datorează, în principal, temerilor legate de impactul electoral al unei integrări rapide a Transnistriei și riscului de infiltrare a agenților ruși în instituțiile statului. Cu toate acestea, această prudență poate fi văzută și ca o expresie a slăbiciunii și lipsei de ambiție.

Este nevoie de o abordare curajoasă, similară procesului de reunificare a Germaniei după Războiul Rece, care să ignore, cel puțin inițial, provocările și riscurile pe termen scurt în favoarea unui obiectiv strategic pe termen lung. România, prin influența sa economică semnificativă în Republica Moldova, poate juca un rol crucial în susținerea reintegrării. Controlul asupra furnizării de energie, investițiile în infrastructură, telecomunicații și alte sectoare, precum și promovarea cauzei Chișinăului la Bruxelles constituie pârghii de influență substanțiale.

Uniunea Europeană, la rândul său, dispune de instrumente financiare importante, de la asistență macro-financiară până la sprijin pentru reformarea instituțiilor și modernizarea infrastructurii energetice, care ar putea contribui semnificativ la o reintegrare pașnică și durabilă. Un program european de conectare a Transnistriei la rețeaua europeană de gaze și electricitate ar fi deosebit de benefic. Deși Rusia și-a pierdut o parte din influență în regiune, datorită războiului din Ucraina și sancțiunilor internaționale, riscul unor acțiuni de destabilizare rămâne.

Moscova ar putea recurge la provocări, sabotaje sau atacuri cibernetice. Cu toate acestea, capacitatea sa de a interveni militar, așa cum a făcut în anii '90, este semnificativ diminuată. În concluzie, lipsa unui plan îndrăzneț de reintegrare din partea Republicii Moldova ar putea duce la perpetuarea status quo-ului, lăsând Transnistria ca o zonă gri dominată de criminalitate organizată.

Succesul depinde de capacitatea Chișinăului de a gestiona riscurile electorale pe termen scurt și provocările majore de securitate și fiscale pe termen lung. România și Uniunea Europeană dispun de resurse și pârghii pentru a sprijini acest proces, dar este esențial ca Bucureștiul să-și clarifice obiectivele strategice în privința Transnistriei.

Prezența unei guvernări pro-ruse la Chișinău ar închide această fereastră de oportunitate, lăsând regiunea într-o situație incertă și precară, necesitând o reacție adaptată din partea Bucureștiului, care ar putea include sancțiuni economice și limitarea accesului la piețele românești și europene. .

Anterior s-a menționat existența unor oportunități pentru autoritățile de la Chișinău în contextul situației actuale din regiunea transnistreană. Această afirmație necesită o analiză aprofundată, explorând atât natura acestor oportunități, cât și strategia optimă pentru Chișinău în abordarea lor.

Se conturează o "fereastră de oportunitate", o situație unică, nemaiîntâlnită de la începutul anilor '90, în care Chișinăul deține atuuri semnificative pentru reintegrarea Transnistriei. Unul dintre aceste atuuri este dependența energetică a regiunii. Transnistria nu mai poate funcționa fără furnizarea de gaze și electricitate, iar orice contract în acest domeniu necesită acordul Republicii Moldova, implicând indirect și România.

Această dependență oferă Chișinăului o pârghie semnificativă de negociere. Un alt avantaj major constă în dependența economică a Transnistriei de piața UE.

Actori economici importanți precum Sheriff își direcționează majoritatea exporturilor (peste 80%) către Uniunea Europeană. Această situație permite Chișinăului să negocieze direct cu acești actori, oferind, de exemplu, o "amnistie economică" în schimbul acceptării ordinii constituționale moldovenești și a integrării economice complete în Republica Moldova.

Această amnistie ar presupune renunțarea la anchetarea retroactivă a unor activități economice considerate ilegale, în schimbul respectării legilor moldovenești, inclusiv plata impozitelor. E un precedent delicat, cu implicații etice, dar justificat strategic pentru a obține un câștig mai amplu în vederea reintegrării. O strategie de reintegrare ar trebui să includă, de asemenea, investiții masive în infrastructura și serviciile publice din stânga Nistrului, pentru a combate narativul care prezintă condițiile de viață din Transnistria ca fiind superioare celor din Republica Moldova.

Un alt aspect crucial este un plan etapizat de integrare a Transnistriei în sistemul electoral moldovenesc, evitând o integrare bruscă care ar putea destabiliza echilibrul politic de la Chișinău. Se propune o integrare treptată a cetățenilor transnistreni în procesul electoral, pe o perioadă de 3-4 ani, după alegerile parlamentare din vară, însoțită de o integrare administrativă și economică completă, oferind timp locuitorilor regiunii să se familiarizeze cu legislația și valorile Republicii Moldova. Problema proprietăților și afacerilor unor conglomerate economice, precum Sheriff, obținute prin privatizări dubioase sau activități ilicite, necesită o abordare atentă.

Deși justiția ar cere pedepsirea acțiunilor ilegale, în contextul reintegrării, renunțarea la sancțiuni retroactive, în schimbul acceptării jurisdicției moldovenești, plății impozitelor și facilitării reintegrării, poate fi un compromis acceptabil. Este o decizie dificilă din punct de vedere moral și juridic, dar care, în contextul negocierilor internaționale, poate fi o strategie eficientă pentru atingerea obiectivului strategic al reintegrării. Chestiunea voinței politice la Chișinău este crucială.

Succesul unui asemenea demers depinde de componența majorității parlamentare după alegerile din vară și de sprijinul partenerilor occidentali. Există temeri legitime privind influența rusă și riscurile pentru securitatea națională, dar neglijarea oportunității de reintegrare ar fi o eroare majoră.

Analogia cu reunificarea Germaniei după Războiul Rece este relevantă: prudența excesivă ar putea duce la perpetuarea unei situații nedorite. Este nevoie de ambiție și voință politică, având în vedere că această fereastră de oportunitate nu este garantată pe termen lung. România și UE pot juca un rol esențial în acest proces.

România, cu prezența sa economică în Republica Moldova și influența sa la Bruxelles, poate folosi pârghiile existente în domeniul energetic (furnizarea de electricitate și gaze), pentru a impune condiții politice, în mod direct sau indirect. Uniunea Europeană, prin instrumente financiare, consultanță și sprijin pentru modernizarea infrastructurii, poate facilita reintegrarea și demonstra beneficiile tangibile ale integrării pentru Transnistria. Riscul unei intervenții rusești nu este eliminat, dar capacitatea Moscovei de a destabiliza regiunea este semnificativ redusă din cauza războiului din Ucraina și a sancțiunilor internaționale.

Accesul fizic al Rusiei în Transnistria este limitat, iar scenariul unui conflict convențional este mai puțin probabil. Cu toate acestea, există riscul de provocări, sabotaje sau atacuri cibernetice. Lipsa unui plan îndrăzneț de reintegrare din partea Chișinăului ar putea duce la perpetuarea status quo-ului, cu o zonă gri controlată de criminalitate organizată.

Este de înțeles prudența Chișinăului, dar riscul unei amânări este existența unei ferestre de oportunitate care se poate închide rapid. O victorie a forțelor pro-ruse la alegerile din vară ar îngheța orice perspectivă de reintegrare. Scenariul unei reveniri la putere a forțelor pro-ruse la Chișinău prezintă provocări pentru România.

Însă, controlul asupra furnizării de gaze oferă Bucureștiului pârghii de influență: suspendarea tranzitului gazelor, limitarea accesului la piața românească și europeană pentru exporturile transnistrene, și sancțiuni economice individuale. Lipsa unei viziuni clare din partea Bucureștiului cu privire la Transnistria rămâne însă o îngrijorare.

Situația actuală, marcată de dependența energetică a Transnistriei, oferă o șansă istorică pentru reintegrare. Chișinăul trebuie să gestioneze cu înțelepciune atât interesele pe termen scurt, cât și provocările pe termen lung.

Rolul României și al UE în susținerea acestui proces este esențial. Status quo-ul transnistrean este fragil și Chișinăul trebuie să profite de această oportunitate, dar numai cu o strategie bine definită și o gestionare prudentă a riscurilor. .

Integrarea Transnistriei în Republica Moldova: o analiză a mecanismelor, riscurilor și oportunităților. Discuția privind reintegrarea Transnistriei în Republica Moldova aduce în prim-plan două mecanisme esențiale: acordarea dreptului de vot locuitorilor din regiune și amnistia economică pentru conglomerate precum Sheriff. Chișinăul, tradițional inflexibil în privința unei reintegrări imediate, se confruntă cu o situație complexă, ce necesită o abordare strategică, echilibrând necesitatea de justiție cu beneficiile unei reintegrări rapide. Mecanismul dreptului de vot ar putea consta într-o integrare treptată, pe parcursul a 3-4 ani, urmând alegerile parlamentare din vară.

Această abordare graduală ar permite integrarea administrativă și economică a regiunii, familiarizarea populației cu legislația și valorile Republicii Moldova, minimizând riscul unor schimbări bruște și potențial dezastruoase în peisajul politic de la Chișinău. Reprezentarea politică ar fi acordată etapizat, asigurând o tranziție lină și o integrare armonioasă. Amnistia economică, un aspect extrem de sensibil, se referă la modul în care proprietățile și afacerile unor conglomerate, cum ar fi Sheriff, au fost acumulate prin metode ilicite, inclusiv privatizări opace și contrabandă.

Deși, în mod normal, ar trebui să existe o răspundere juridică pentru aceste ilegalități, o abordare pragmatică, în contextul reintegrării, ar putea implica renunțarea la sancțiuni retroactive, sub condiția acceptării jurisdicției Chișinăului de către acești actori, plății impozitelor conform legislației moldovenești și facilitării procesului de reintegrare. Este un compromis delicat, ce ridică întrebări de moralitate și justiție, dar negocierile internaționale demonstrează că, uneori, asemenea soluții pot genera câștiguri strategice mai ample. Poziționarea clasei politice de la Chișinău este marcată de prudență, determinată de temerea unor efecte electorale negative în cazul acordării imediate a dreptului de vot transnistrenilor și de riscul infiltrării unor agenți ruși în instituțiile statului.

Cu toate acestea, oportunitatea reintegrării, favorizată de o influență minimă a Rusiei și de presiunile economice asupra oligarhilor de la Tiraspol, nu trebuie ignorată. Lipsa de ambiție și voința politică redusă par a fi principalele obstacole, accentuând nevoia unei strategii curajoase, asemănătoare cu cea adoptată de Germania în procesul de reunificare.

Această situație necesită o analiză atentă a oportunității existente și a riscurilor, precum și o acțiune promptă pentru a profita de contextul geopolitic favorabil. Rolul României și al Uniunii Europene este crucial. România, cu prezența sa economică importantă în Republica Moldova și implicarea în diverse proiecte de infrastructură, telecomunicații, sănătate și educație, precum și controlul asupra furnizării de energie, deține pârghii semnificative de influență.

UE, prin instrumente financiare precum asistența macro-financiară și sprijinul pentru reformarea instituțiilor, poate juca un rol esențial în susținerea procesului de reintegrare, inclusiv prin programe de conectare la rețelele europene de energie, oferind beneficii tangibile Transnistriei. Influența Rusiei, deși redusă de războiul din Ucraina și sancțiuni, nu este eliminată complet. Riscul unor acțiuni de destabilizare, sabotaje sau atacuri cibernetice persistă, dar posibilitatea unui conflict convențional susținut de armata rusă este considerat improbabil. Un scenariu de menținere a status quo-ului ar implica persistența unei zone gri, caracterizată de criminalitate organizată.

Alegerea unei astfel de strategii, motivată de considerații electorale și geopolitice, ar fi riscantă, deoarece lasă Transnistria vulnerabilă la escaladări sau la o reorientare politică imprevizibilă. Un eventual succes al forțelor pro-ruse la alegerile parlamentare ar îngheța definitiv oportunitatea de reintegrare. În cazul unui asemenea scenariu, România, prin controlul asupra tranzitului gazelor, ar putea utiliza pârghii de influență asupra Chișinăului și Tiraspolului, prin suspendarea tranzitului gazelor, limitarea accesului pe piețele românească și europeană sau impunerea de sancțiuni economice.

Însă, lipsa unui proiect clar al României în ceea ce privește Transnistria îngreunează acțiunea coerentă a Bucureștiului. În concluzie, contextul actual, marcat de slăbirea influenței rusești și de vulnerabilitatea economică a Transnistriei, oferă o fereastră de oportunitate unică pentru reintegrare. Succesul acestei inițiative depinde de capacitatea Chișinăului de a gestiona riscurile electorale pe termen scurt, provocările de securitate și implicațiile fiscale pe termen lung, precum și de implicarea activă și coordonată a României și a Uniunii Europene.

Prudența excesivă riscă să transforme o oportunitate istorică într-un regret de durată. .

Situația politică din Republica Moldova, în contextul conflictului transnistrean, este marcată de o mare incertitudine. Cum abordează, de fapt, clasa politică de la Chișinău problema reintegrării Transnistriei? Există o voință politică reală, o strategie coerentă pentru a avansa pe o cale atât de ambițioasă, cu riscuri evidente? Răspunsul este complex și depinde de mai mulți factori interconectați. Rezultatul alegerilor parlamentare din vară va juca un rol decisiv, definind majoritatea parlamentară și, implicit, direcția politicilor guvernamentale.

Sprijinul consistent al partenerilor occidentali este, de asemenea, crucial pentru succesul oricărui demers de reintegrare. O mare parte a elitei politice moldovene manifestă o reticență evidentă, motivată de temeri electorale.

Acordarea imediată a dreptului de vot cetățenilor transnistreni este văzută ca un risc major, cu potențialul de a influența negativ rezultatele scrutinului. De asemenea, există temerea legitimã a infiltrării unor agenți ruși în instituțiile statului moldovenesc, cu consecințe grave pentru securitatea națională.

Această teamă este alimentată de experiența istorică și de prezența îndelungată a influenței rusești în regiune. Cu toate acestea, nu trebuie ignorată oportunitatea istorică pe care o oferă contextul geopolitic actual. Minimul istoric al influenței rusești, combinat cu presiunile economice asupra oligarhilor din Tiraspol, ar putea crea o fereastră de oportunitate pentru o soluționare pașnică a conflictului.

Însă, prudența excesivă a politicienilor de la Chișinău poate fi interpretată ca o expresie a lipsei de voință politică și a unei strategii inadecvate. Este nevoie de mai mult curaj, ambiție și viziune pentru a gestiona acest proces complex.

Reintegrarea necesită o abordare strategică, o analiză atentă a riscurilor și a costurilor, dar și o înțelegere clară a beneficiilor pe termen lung. Unificarea Germaniei după Războiul Rece, un exemplu de succes în acest domeniu, demonstrează că ambiția și voința politică sunt esențiale pentru depășirea obstacolelor.

Întârzierile și ezitările pot duce la pierderea unor oportunități unice. Rolul României și al Uniunii Europene este esențial în acest context. România, susținând necondiționat integritatea teritorială a Republicii Moldova, are deja o prezență economică importantă în țară.

Prin investiții în infrastructură, telecomunicații, sănătate, educație și sectorul financiar, România a contribuit la dezvoltarea economică a Republicii Moldova. Controlul asupra furnizării de energie electrică și gaze naturale atât în Moldova, cât și în Transnistria oferă României pârghii importante de influență, care pot fi folosite pentru a impune condiții politice, fie prin metode discrete, fie prin acțiuni mai vizibile. Uniunea Europeană dispune de instrumente financiare semnificative care pot sprijini procesul de reintegrare.

Asistența macro-financiară, consultanța în reformarea instituțiilor publice și a sistemului judiciar, precum și sprijinul pentru modernizarea infrastructurii energetice sunt doar câteva exemple. Un program european de conectare a Transnistriei la rețeaua europeană de gaze și electricitate ar oferi regiunii beneficii economice tangibile și ar contribui la integrarea sa în piața comună.

Acest sprijin ar putea convinge elitele transnistrene de avantajele concrete ale reintegrării, compensând astfel pierderea statutului de "zonă gri", care a limitat potențialul de profit al conglomeratelor economice din regiune, precum Sheriff. În ciuda optimismului, există temeri legitime legate de acțiunile Rusiei. Moscova, deși slăbită de războiul din Ucraina și de sancțiuni, nu și-a pierdut complet capacitatea de a destabiliza regiunea.

Accesul fizic limitat în Transnistria, datorită închiderii graniței cu Ucraina și restricțiilor impuse de Chișinău asupra rotației ofițerilor ruși, diminuează capacitatea de intervenție militară directă. Cu toate acestea, amenințările cibernetice, sabotajele și alte forme de ingerință rămân posibile.

Scenariul unui conflict militar convențional, susținut de armata rusă, este însă puțin probabil. Persistența situației de status quo în Transnistria depinde în mare măsură de acțiunile Republicii Moldova. Lipsa unui plan îndrăzneț de reintegrare ar consolida status quo-ul, menținând regiunea ca un pol al criminalității organizate.

Elitele politice de la Chișinău preferă adesea un "conflict înghețat", considerând această opțiune mai puțin riscantă din punct de vedere electoral și geopolitic. Însă, elitele transnistrene au opțiuni limitate, iar situația lor este extrem de precară.

Un succes al forțelor pro-ruse la alegerile parlamentare din vară ar îngheța din nou oportunitățile de reintegrare, consolidând instabilitatea regiunii. În eventualitatea unui astfel de scenariu negativ, România ar trebui să își reevalueze strategia. Controlul asupra furnizării de gaze naturale oferă României pârghii importante de influență, care pot fi folosite pentru a contracara acțiunile forțelor pro-ruse.

Suspendarea tranzitului gazelor, restricționarea accesului pe piața românească și europeană al exporturilor transnistrene, precum și impunerea de sancțiuni economice individuale împotriva actorilor politici cheie sunt instrumente pe care România le poate folosi. Însă, este necesară o strategie clară și o viziune coerentă din partea Bucureștiului, implicând Ministerul Afacerilor Externe și executivul, pentru a acționa eficient.

Lipsa unei strategii clare diminuează capacitatea de acțiune a României. Situația creată de anunțul Gazprom de suspendare a furnizării gazelor, blocarea rutelor de tranzit prin Ucraina și diminuarea influenței rusești a făcut Transnistria extrem de vulnerabilă. Dependența regiunii de deciziile economice și politice ale Chișinăului, și indirect ale Bucureștiului, este mai mare ca oricând.

Rămâne de văzut dacă guvernarea pro-europeană va demara un proces de reintegrare accelerată, asumându-și riscurile implicate, în contextul unui an electoral dificil. România și Uniunea Europeană dețin resurse și pârghii importante pentru a sprijini reintegrarea și pentru a preveni revenirea la vechile tensiuni.

Status quo-ul transnistrean este mult mai fragil decât în deceniile trecute, iar Chișinăul are oportunitatea de a profita de acest moment, dar numai printr-o gestionare înțeleaptă a intereselor electorale pe termen scurt și a provocărilor de securitate și fiscale pe termen lung. .

România a susținut constant integritatea teritorială a Republicii Moldova, însă cum poate contribui concret la o reintegrare pașnică a Transnistriei? Prezența economică românească în Republica Moldova, consolidată de ani de zile prin investiții masive în infrastructură, telecomunicații, sănătate, educație, servicii financiare și industrie, oferă o bază solidă pentru acțiune. Controlul asupra furnizării de energie electrică și gaze naturale către ambele entități, Moldova și Transnistria, conferă României pârghii considerabile de influență, care pot fi utilizate pentru a impune, discret sau explicit, condiții politice favorabile reintegrării.

Această influență poate fi amplificată prin colaborarea cu Uniunea Europeană, care dispune de instrumente financiare substanțiale, precum asistență macro-financiară, consultanță pentru reforma instituțiilor publice și judiciare, și sprijin pentru modernizarea infrastructurii energetice. Un program european de conectare la rețeaua energetică comunitară ar crea, de exemplu, premisele tehnice și juridice pentru integrarea Transnistriei în piața europeană, oferind elitei transnistrene beneficii economice tangibile, compensând astfel pierderea avantajelor oferite de statutul de „zonă gri”, care a limitat, în ultimul deceniu, profitabilitatea conglomeratului Sheriff.

Însă, rămâne întrebarea crucială a influenței rusești. Deși Rusia și-a pierdut o parte din capacitatea de a destabiliza regiunea, în urma războiului din Ucraina și a sancțiunilor economice internaționale, care i-au afectat grav economia și capacitățile militare și diplomatice, precum și accesul fizic în Transnistria (granița cu Ucraina fiind închisă, iar rotația ofițerilor ruși fiind blocată), Moscova poate recurge încă la provocări, sabotaje, atacuri cibernetice sau alte forme de ingerință.

Scenariul unui conflict convențional susținut de armata rusă, asemănător celui de la începutul anilor ’90, este însă improbabil, având în vedere numărul redus de militari ruși prezenți în Transnistria, majoritatea recrutați local și insuficient pregătiți. Persistă riscul ca Transnistria să rămână într-o situație de status quo, dacă Republica Moldova nu va adopta un plan ambițios de reintegrare, profitând de fereastra de oportunitate creată de contextul geopolitic actual. Chiar dacă elitele politice de la Chișinău pot considera prudent, din motive electorale și geopolitice, menținerea unui „conflict înghețat”, Transnistria, cu opțiuni limitate, se află într-o situație precară.

Elitele transnistrene pot încerca escaladarea tensiunilor sau reorientarea, însă viabilitatea acestor opțiuni este extrem de redusă. Cu toate acestea, această fereastră de oportunitate se poate închide rapid în cazul unei victorii electorale a forțelor pro-ruse la alegerile parlamentare din vară, înghețând astfel orice perspectivă de reintegrare. Ce opțiuni are România în cazul unui scenariu negativ, cu revenirea la putere a forțelor pro-ruse la Chișinău? Eliminarea rutei ucrainene de transport al gazelor oferă României o pârghie importantă de influență asupra ambelor entități, permițând suspendarea tranzitului gazelor, limitarea accesului exporturilor transnistrene pe piața românească și europeană, sau chiar impunerea de sancțiuni economice individuale împotriva unor actori politici cheie.

Însă, lipsa unui proiect clar și a unei viziuni coerente din partea Ministerului Afacerilor Externe și a Guvernului României, inclusiv a Președintelui, privind Transnistria, împiedică o acțiune eficientă. Suspendarea furnizării gazelor de către Gazprom, blocarea rutelor de tranzit prin Ucraina și diminuarea influenței rusești au transformat Transnistria într-o regiune extrem de vulnerabilă, dependentă de deciziile politice și economice ale Chișinăului și, indirect, ale Bucureștiului.

Reintegrarea accelerată a Transnistriei presupune asumarea unor riscuri considerabile de către guvernarea pro-europeană de la Chișinău, în special în contextul unui an electoral dificil. România și Uniunea Europeană dețin resurse și instrumente importante pentru a sprijini reintegrarea și a preveni reapariția tensiunilor, însă rămâne de văzut dacă vor fi utilizate eficient.

Status quo-ul transnistrean este, în prezent, mult mai fragil decât în deceniile precedente. Chișinăul are o oportunitate istorică, dar trebuie să gestioneze cu prudență interesele electorale pe termen scurt, alături de provocările majore de securitate și fiscale pe termen lung. .

Frica unei potențiale încercări a Rusiei de a obstrucționa sau sabota apropierea dintre Tiraspol și Chișinău, alimentată de scenarii pesimiste, capătă o nouă dimensiune în contextul geopolitic actual. Capacitatea Moscovei de a destabiliza regiunea, deși nu este complet anihilată, este semnificativ diminuată comparativ cu deceniile precedente.

Acest lucru se datorează unor factori cheie: războiul din Ucraina și sancțiunile internaționale au afectat profund economia rusă, exercitând o presiune considerabilă asupra structurilor sale militare, de securitate și diplomatice. Mai mult, accesul fizic al Rusiei în Transnistria este sever restricționat.

Închiderea frontierei ucrainene și interzicerea rotației ofițerilor ruși prin aeroportul din Chișinău au redus substanțial capacitatea Moscovei de intervenție directă. Deși posibilitatea unor acțiuni subversive, cum ar fi provocări, sabotaje, atacuri cibernetice sau alte forme de ingerință subtilă rămâne, un conflict convențional susținut de armata rusă în Transnistria, similar celui de la începutul anilor '90, este considerat irealist. Prezența militară rusă în regiune, formată în mare parte din efective locale slab pregătite, nu ar putea susține o asemenea operațiune. Întrebarea crucială rămâne: va persista status quo-ul transnistrean? Lipsa unui plan ambițios de reintegrare din partea Republicii Moldova, în ciuda oportunității actuale, ar putea perpetua existența unei zone gri, afectată de criminalitatea organizată.

Această inerție este, în parte, explicabilă prin calculațiile politice ale elitei de la Chișinău, care percepe menținerea unui „conflict înghețat” ca fiind mai puțin riscantă electoral și geopolitic. Tiraspolul, deși ar putea încerca escaladarea tensiunilor sau o reorientare strategică, dispune de opțiuni extrem de limitate, aflându-se într-o situație critică.

Cu toate acestea, această fereastră de oportunitate ar putea fi rapid închisă în cazul unei victorii electorale a forțelor proruse în alegerile parlamentare din vară, înghețând din nou orice perspectivă de reintegrare. Reacția Bucureștiului într-un astfel de scenariu – revenirea la putere a forțelor proruse la Chișinău – este crucială. Eliminarea rutei ucrainene de transport al gazelor oferă României o pârghie importantă de influență asupra ambelor părți, Chișinău și Tiraspol.

Suspendarea tranzitului gazelor, restricționarea accesului pe piețele românească și europeană a exporturilor transnistrene și sancțiunile economice individuale împotriva actorilor politici cheie sunt instrumente concrete pe care România le poate utiliza, în caz de necesitate. Însă lipsa unui proiect strategic clar în ceea ce privește Transnistria, atât la nivel guvernamental, cât și la Ministerul Afacerilor Externe, ridică semne de întrebare cu privire la eficacitatea reacției României.

Fără o viziune coerentă, acțiunile României ar putea fi neconcludente. Anunțul Gazprom privind suspendarea furnizării de gaze, blocarea rutelor de tranzit prin Ucraina și diminuarea influenței rusești au transformat Transnistria într-o regiune extrem de fragilă, dependentă de deciziile politice și economice ale Chișinăului, și indirect, ale Bucureștiului. Succesul unei potențiale reintegrări accelerate depinde de asumarea riscurilor de către guvernarea proeuropeană din Moldova, într-un an electoral complex.

România și Uniunea Europeană, dispunând de resurse și mecanisme substanțiale, pot juca un rol esențial în sprijinirea reintegrării și prevenirea unor noi tensiuni. În concluzie, status quo-ul transnistrean este mai precar ca niciodată, iar Chișinăul se confruntă cu o oportunitate istorică, dar trebuie să echilibreze interesele electorale pe termen scurt cu provocările majore de securitate și economice pe termen lung. .