România face un salt înainte: Opinia lui Ion Cristoiu

Într-o întâlnire crucială cu Gomulka într-un vechi palat de la Varşovia, Gheorghe Gheorghiu-Dej, aflat într-o situație economică precară, a descris deschis, fără ocolișuri, condiția României ca fiind una de sărăcie extremă. Cu toate acestea, a subliniat ferm refuzul său de a accepta această situație umilitoare, dar și dezavantajoasă pentru viitorul țării.

Dezvoltarea industrială era, în viziunea sa, o necesitate absolută, o condiție esențială pentru supraviețuirea și progresul națiunii române. El a pus în discuție soarta României, pictând două scenarii distincte: o țară prosperă, egală cu celelalte națiuni, sau dimpotrivă, o țară marginalizată, o rană purulentă pe corpul Europei, dependentă de ajutoare și supusă voinței puterilor bogate.

Deși nu a utilizat exact acești termeni, ideea centrală a fost clar exprimată. Această viziune a fost reiterată cu aceeași fermitate în replica sa către Valev, care preconiza menținerea României într-o economie preponderent agrară, o poziție care, implicit, reflecta intențiile conducerii sovieto-caeriste de a transforma România într-un simplu furnizor de resurse pentru comunitatea socialistă, sacrificând astfel dezvoltarea ei independentă.

Numeroase aberații s-au răspândit cu privire la succesiunea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la conducerea partidului și, implicit, a statului, una dintre ele fiind ideea unei presupuse intrigi prin care Nicolae Ceaușescu ar fi contrazis testamentul lui Dej. Chiar și ținând cont de decesul fulgerător al lui Dej (după cum dezvăluie excepțional Dumitru Popescu, acesta a fost diagnosticat cu cancer în fază terminală în februarie 1945, decedând în martie), este greu de crezut că nu și-a pregătit succesiunea, în speță, pe Nicolae Ceaușescu. Alături de dorința de independență, o temă recurentă în istoria României, Nicolae Ceaușescu a moștenit și proiectul industrializării.

Dumitru Popescu, în calitate de memorialist dar și analitic, descrie cu acuratețe ambițiile lui Ceaușescu: "Ajuns în fruntea României inopinat, nesperat de repede, în conjunctura politică specială determinată de declarația lui Dej, lansată cu nici un an în urmă, Ceaușescu s-a aflat în fața unei dileme și și-a ales drumul fulgerător, fără ezitări, cu o intuiție excepțională. Imperativul industrializării era în afara oricărui dubiu, dar el a înțeles că acest salt istoric nu se poate face cu jumătate de măsură.

Oriunde s-a înfăptuit un succes, el a căpătat caracterul unei adevărate revoluții socialiste. Rapide, radicale și, pe moment, inconfortabile.

Și invers, unde a trenat, din considerente tradiționaliste sau din teama de nou (adevărat, un nou imprevizibil), nu s-a împlinit, n-a rezolvat problemele de fond, n-a scos țările din marasmul subdezvoltării. Ceaușescu a rupt-o brusc, total și definitiv cu vechiul concept țărănesc al destinului nostru, el a înțeles că în epoca revoluției științifice și tehnice mondiale, țărănismul e o ghiulea de picioarele alergătorului, o barieră a progresului.

Nu s-a sfiit să bulverseze satul, să-l transforme în rezervor de brațe de muncă pentru oraș, pentru industrie, pentru modernitate”. Cu toate acestea, în goana sa nebună după modernizare, Nicolae Ceaușescu a neglijat, într-un final, povara suportată de populație în această „revoluție socială”. Omul simplu a devenit, așa cum s-a întâmplat de-a lungul istoriei, victima unor lideri care, chiar și cu intenții bune, l-au târât în războaie (ca Napoleon și Antonescu), în revoluții industriale (ca în Anglia lui Dickens) sau în proiecte megalomanice (precum în Egiptul faraonilor). Cu toate acestea, Memoriile lui Dumitru Popescu oferă o perspectivă relevantă și alternativă asupra epocii Ceaușescu, departe de pamfletele ieftine și de nostalgia sentimentală. .