România, UE și NATO: Scenariul unei ieșiri posibile (explicația unui profesor de drept constituțional, cazul Călin Georgescu)

Bogdan Iancu a explicat mecanismul complex al ratificării și denunțării tratatelor internaționale în România. Acesta presupune o procedură excepțională, necesitând un vot favorabil de două treimi din numărul total al membrilor Parlamentului, adunați în ședință comună a Camerei Deputaților și Senatului.

Aceeași procedură stringentă se aplică și în cazul denunțării unor astfel de tratate. Domnul Iancu a subliniat că, teoretic, denunțarea este posibilă dacă această majoritate calificată de două treimi din parlamentari votează în acest sens.

Însă, pentru a deveni efectivă, o astfel de decizie trebuie să treacă și de filtrul controlului preventiv al Curții Constituționale, care, sesizată în acest caz, ar trebui să își dea acordul. Deși din punct de vedere juridic este fezabil, probabilitatea unei astfel de situații este, din fericire, extrem de redusă.

Domnul Iancu a sugerat că, în condiții excepționale și improbabile, orice scenariu devine posibil. Cu toate acestea, presupunând că un anumit actor politic, să zicem Georgescu, ar dori să denunțe tratate internaționale, probabilitatea succesului său s-ar diminua considerabil într-un context parlamentar dominat de partide pro-occidentale.

În acest scenariu, majoritatea calificată necesară pentru o astfel de decizie ar fi imposibil de obținut, având în vedere opoziția puternică din partea parlamentarilor susținători ai integrării europene și atlantice. Prin urmare, chiar și în condițiile unui astfel de obiectiv, șansele de reușită ale lui Georgescu ar fi extrem de mici, datorită structurii politice a Parlamentului și a mecanismelor constituționale de protecție a angajamentelor internaționale ale României. .

Rezumând, decizia Curții Constituționale privind renumărarea voturilor, fără precedent în istoria României, a generat o amplă dezbatere publică. Această decizie, la fel ca și cea anterioară în "cauza Șoșoacă," pare a fi ruptă de precedentul juridic, generând o stare de perplexitate generalizată, asemănătoare cu "cetățeanul turmentat" caragialesc, unde și magistrații par, metaforic vorbind, ușor "inebriați" de propriile decizii recente.

CCR, prin această abordare nonconformistă, a creat o situație excepțională, fără a se baza pe jurisprudența existentă. Această situație ne amintește de observația celebrului judecător american Oliver Wendell Holmes: „Dreptul este o predicție a hotărârilor instanțelor, din perspectiva omului rău.”, adică din perspectiva celui care încalcă regulile.

Întrebarea crucială este: ce se întâmplă atunci când instanța însăși încalcă regula? Principiul "Nicio regulă nu operează într-un context mult prea vitreg" devine evident în acest context. Se pune, așadar, întrebarea crucială: există soluții pentru modificarea Constituției României, astfel încât să se prevină situații viitoare în care aleșii să ia decizii contrare intereselor naționale? Constituția României, o lege fundamentală rigidă, greu de revizuit, necesită majorități calificate (două treimi în ambele camere, eventual trei pătrimi în ședință comună) și referendum, cu controlul CCR asupra propunerii și legii. În lumina acestor aspecte, posibilitatea declarării unor partide politice neconstituționale (Art.

146 lit. k) de către CCR ridică semne de întrebare.

Având în vedere modul de operare al CCR, bazat pe o "democrație militantă," se pare că speranțele pentru o soluționare eficientă a situației ar trebui căutate în context, mai degrabă decât în simpla aplicare a regulilor. Experiența istorică, ilustrată de Constituția de la Weimar, demonstrează că nici cea mai bine redactată constituție nu funcționează într-un context social extrem de ostil. Propuneri radicale, cum ar fi invalidarea candidaturii lui Georgescu (în continuarea invalidării candidaturii dnei.

Șoșoacă) chiar dacă ar câștiga alegerile, sau revenirea la votul cenzitar sau adoptarea votului multiplu, sunt discutate. Însă, în loc de a ne concentra pe astfel de soluții extreme, ar fi mai util să se investească în educație, sănătate, infrastructură și proceduri meritocratice de selecție a elitelor intelectuale, politice și academice. Legat de anularea primului tur al alegerilor prezidențiale, consider că nu există motive suficiente pentru o astfel de măsură, mai ales că niciun candidat nu a contestat rezultatele.

Curtea Constituțională va oferi o clarificare, într-un cadru juridic care pare să depășească doctrina clasică a dreptului constituțional românesc sau comparat. Organizarea ulterioară a celor două tururi, dacă se va decide relua alegerile, rămâne o chestiune deschisă.

Ideal era ca alegerile să-și fi urmat cursul normal, însă nu putem anticipa cu certitudine viitorul. Ideea declarării stării de urgență nu este o soluție viabilă.

Starea de urgență este potrivită pentru crize precum pandemia, nu pentru disfuncționalitățile instituționale cronice. A utiliza instrumente excepționale pentru a gestiona consecințele unor dezastre create de alții nu este o soluție eficientă. Referitor la discrepanța de opinii între Laura Codruța Kovesi, care consideră sistemul judiciar românesc printre primele trei din Europa, și magistrații care o contrazic, inclusiv cei care contestă închiderea MCV și acțiunea unei asociații de procurori împotriva Comisiei Europene, adevărul rămâne greu de stabilit.

Niciunul din clișeele utilizate în spațiul public românesc – diaspora votând masiv dreapta (un vot ideologic, lipsit de consecințe directe), diviziunea artificială între un Sud "balcanic" și un Nord "european", imaginea Sibiului ca model ideal de dezvoltare – nu mai reflectă realitatea actuală. Trebuie să depășim aceste clișee și să abordăm situația cu mai multă obiectivitate.

Sunt clișeele unei perioade trecute, situația geopolitică actuală, inclusiv războiul din Ucraina, impun abordări complet diferite. Doamna Kovesi pare să conștientizeze aceste schimbări de perspectivă, în timp ce implicarea directă a acestora ar fi problematică. Reintroducerea MCV-ului, într-un context agresiv și suveranist, ar fi o decizie cu consecințe greu de prevăzut.

Paradoxal, indicele CPI indică o scădere a corupției în România după încheierea MCV-ului. Suntem mai puțin corupți, dar mai predispuși la a vota partide ultranaționaliste.

Există o legătură între campaniile anticorupție și ascensiunea populismului antisistem? Evenimentele din Brazilia, Italia și Peru sugerează că da, ceea ce vedem acum este o consecință a atât a corupției, cât și a campaniilor anticorupție. Este nevoie de un echilibru liberal, patriotic și pro-european.

Patriotismul românesc, în cea mai bună formă a sa, a fost întotdeauna pro-european. Bogdan Iancu, conferențiar universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, cu o vastă experiență academică internațională (licență în drept la Universitatea „Al. I.

Cuza” Iași (1996), masterat în drept constituțional comparat (1997, CEU), doctorat în drept, cu specializarea drept constituțional comparat (2006, summa cum laude, la Universitatea Central Europeană, echivalat în România în 2007), stagii de cercetare la universități prestigioase din Canada și Germania, numeroase publicații în țară și străinătate), oferă o perspectivă academică asupra acestei situații complexe. .

Întrebarea fundamentală vizează găsirea unor mecanisme constituționale care să prevină, pe viitor, adoptarea unor măsuri guvernamentale contrare intereselor naționale. Sistemul actual de revizuire a Constituției României, care necesită o majoritate de două treimi în ambele camere ale Parlamentului, eventual trei pătrimi în ședință comună, plus un referendum și validarea Curții Constituționale (CCR), se dovedește rigid și dificil de manevrat.

Această rigiditate ridică îndoieli cu privire la eficacitatea sa în prevenirea acțiunilor guvernamentale neconforme cu interesul național. Mai mult, chiar și cu o Constituție impecabilă, contextul socio-politic poate submina aplicarea sa eficientă, așa cum demonstrează exemplul Constituției de la Weimar. Analizând posibilitatea declarării unor partide politice neconstituționale de către CCR (Art.

146 lit. k), trebuie luate în considerare practicile anterioare ale Curții, adesea acuzate de a aplica o „democrație militantă”.

Această observație sugerează că încrederea în CCR ca garant al interesului național ar putea fi nejustificată, iar speranța unei protecții efective a intereselor naționale ar trebui căutată în alte mecanisme, mai degrabă decât în simple modificări constituționale. Dezbaterea este amplificată de propuneri radicale, precum cea de invalidare a candidaturii unor politicieni, asemănătoare cu solicitările recente de anulare a candidaturii doamnei Șoșoacă și propunerea de a anula candidatura domnului Georgescu, în cazul în care acesta ar câștiga alegerile. Chiar și idei precum reintroducerea votului cenzitar sau adoptarea votului multiplu, propuse în trecut de un politician influent, demonstrează o lipsă de încredere în mecanismele democratice actuale.

Întrebarea fundamentală este dacă aceste propuneri radicale sunt soluții reale, sau sunt doar manifestări ale unei crize de încredere în sistem. O abordare mai constructivă ar implica investiții masive în sănătate, infrastructură, implementarea unor proceduri meritocratice de selecție în funcții publice și, mai ales, o reformă amplă a sistemului educațional, începând cu educația elitelor intelectuale, politice și academice. Scandalul legat de primul tur al alegerilor prezidențiale ridică întrebarea anularii acestuia.

În lipsa unor contestații oficiale din partea candidaților, anularea pare nejustificată. Chiar și în situația unor nereguli, doctrina clasică a dreptului constituțional ar putea să nu mai ofere răspunsuri adecvate în contextul actual.

Data organizării eventualelor noi tururi de scrutin rămâne neclară, idealul fiind desfășurarea normală a procesului electoral. Propunerea declarării stării de urgență pentru a gestiona criza politică este inadecvată. Starea de urgență, potrivită pentru situații excepționale precum pandemia, nu este un remediu pentru disfuncționalitățile instituționale cronice.

Cei care creează dezastre nu ar trebui să primească instrumente excepționale pentru a le gestiona efectele. Dezvoltarea unui consens cu privire la starea sistemului judiciar este dificilă. Declarația Laurei Codruța Kovesi despre situația României în topul sistemelor judiciare europene este contestată de mai mulți magistrați, inclusiv printr-un proces intentat de o asociație de procurori împotriva Comisiei Europene, solicitând anularea deciziei de închidere a MCV-ului.

Această discrepanță de opinii subliniază complexitatea problemei. Clișeele utilizate în dezbaterea publică, precum rolul diasporei în politica românească (unde diaspora a votat în proporție covârșitoare pentru partidele de dreapta) sau diviziunile civilizator-provinciale, sunt depășite și nu mai reflectă realitatea actuală. Rezultatele electorale din județe precum Sibiu, considerate cândva model de bună guvernare, demonstrează această schimbare.

Este necesară o analiză obiectivă, lipsită de prejudecăți. Reintroducerea MCV-ului, într-un context de creștere a sentimentului ultranaționalist, pare contraproductivă, mai ales având în vedere creșterea indicelui CPI (Indicele de Percepție a Corupției) care indică o scădere a corupției față de perioada MCV-ului. Paradoxal, suntem mai puțin corupți, dar mai predispuși să votăm partide ultranaționaliste.

Legătura dintre campaniile anticorupție și ascensiunea populismului antisistem, observată și în alte țări (Brazilia, Italia, Peru), este complexă și necesită o analiză atentă. Obiectivul ar trebui să fie construirea unui echilibru între patriotism, liberalism și integrarea europeană, valori tradiționale ale României, în contextul actual. Bogdan Iancu, conferențiar universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, deține o licență în drept (Universitatea „Al.

I. Cuza” Iași, 1996), un masterat în drept constituțional comparat (1997, CEU) și un doctorat în drept constituțional comparat (2006, summa cum laude, Universitatea Central Europeană).

A efectuat stagii de cercetare la prestigioase universități internaționale (Toronto, Yale, McGill) și a fost lector asociat la McGill și Université de Montréal. A beneficiat de burse la Zentrum für Europäische Rechtspolitik, Humboldt Universität zu Berlin și Institutul Max Planck de Drept Public International și Comparat, având numeroase publicații în domeniul dreptului constituțional românesc și comparat. .

Scandalul legat de primul tur al alegerilor prezidențiale a stârnit dezbateri aprinse cu privire la necesitatea anulării și reluării scrutinului. Întrebarea centrală este dacă rezultatele actuale ar trebui invalidate și dacă un nou scrutin ar fi justificat.

Opinia exprimată susține că anularea nu este necesară, în absența unor contestații formale din partea candidaților semnificativi. Se subliniază că decizia finală aparține Curții, într-un context juridic complex care depășește cadrul doctrinelor clasice ale dreptului constituțional românesc și comparat. Cronograma organizării celor două tururi de scrutin rămâne incertă, dependentă de decizia cu privire la o eventuală re-organizare.

Idealul ar fi fost desfășurarea normală a procesului electoral, însă incertitudinea momentului actual nu permite o predicție clară. Speculațiile privind declararea stării de urgență au apărut în contextul crizei politice, însă această măsură, potrivită pentru situații excepționale precum pandemia, nu constituie un răspuns adecvat la disfuncționalitățile instituționale.

Se argumentează că cei care generează crize nu ar trebui să beneficieze de instrumente excepționale pentru gestionarea consecințelor acțiunilor lor. Dezbaterea publică este marcată de discrepanțe majore de opinii, evidențiate de declarațiile contradictorii ale unor personalități publice. De exemplu, Laura Codruța Kovesi a afirmat că sistemul judiciar românesc se află printre primele trei din Europa, o afirmație contestată de numeroși magistrați.

Mai mult, dezbaterea în jurul încetării Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV) adâncește această polarizare. Anularea deciziei de închidere a MCV-ului, solicitată de o asociație de procurori în instanță, ilustrează profunzimea dezacordului.

Cine are, deci, dreptate? Analiza critică a discursului public evidențiază utilizarea unor clișee manipulatoare, lipsite de validitate în contextul actual. Clișeul diasporei, adesea prezentat ca un bloc monolit votând dreapta (98%), este de fapt o simplificare excesivă.

Faptul că diaspora a votat preponderent cu dreapta, așa cum s-a văzut și la așa-numitul referendum pentru familie, nu este o surpriză. De asemenea, clișeul civilizator-provincial, ce opune un Sud "balcanic" și un Est "rusesc" Transilvaniei "vestice", este de asemenea depășit.

Alegerile din Sibiul, considerat cândva un model de bună guvernare, demonstrează complexitatea realității și necesitatea unei analize mai nuanțate. Doamna Kovesi, prin prisma distanței și a perspectivei externe, pare să fi înțeles aceste schimbări de paradigmă. Reintroducerea MCV-ului, o ipoteză extrem de puțin probabilă, ar fi contraproductivă, având în vedere că, paradoxal, indicele CPI (Corruption Perceptions Index) arată o scădere a corupției în România după încheierea MCV-ului (https://www.transparency.org/en/cpi/2023/index/rou).

România este mai puțin coruptă, dar mai inclinată spre a vota partide ultranaționaliste. Această corelație între campaniile anticorupție și ascensiunea populismului antisistem, observată și în alte țări (Brazilia, Italia, Peru), necesită o analiză atentă.

Este necesară construirea unui echilibru între liberalism, patriotism și integrarea europeană, având în vedere că patriotismul românesc, în cea mai bună formă a sa (începând cu pașoptiștii), a fost întotdeauna pro-european și echilibrat. Bogdan Iancu, conferențiar universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, cu o vastă experiență academică internațională (licență în drept la Universitatea „Al. I.

Cuza” Iași (1996), masterat în drept constituțional comparat (1997, CEU), doctorat în drept, cu specializarea drept constituțional comparat (2006, summa cum laude, la Universitatea Central Europeană, echivalat în România în 2007), stagii de cercetare la Universitatea din Toronto, Yale, McGill, lector asociat la McGill și Université de Montréal, bursier al Fundației Alexander von Humboldt), și cu numeroase publicații în domeniul dreptului constituțional românesc și comparat, oferă o perspectivă relevantă asupra acestei complexe situații politice și juridice. .

Observăm o scădere a nivelului de corupție în România, însă, paradoxal, o creștere a preferințelor electorale pentru partide ultranaționaliste. Această corelație ne conduce la o întrebare crucială: există o legătură cauzală între succesul campaniilor anticorupție și ascensiunea populismului antisistem? Experiența internațională, ilustrată de exemple precum Brazilia, Italia și Peru, sugerează o posibilă conexiune.

În aceste țări, campaniile anticorupție au fost urmate, adesea, de un val de populism care a exploatat neîncrederea în elitele politice, amplificată chiar de măsurile anticorupție. Situația din România pare să confirme, cel puțin parțial, acest tipar.

Creșterea sprijinului pentru partidele ultranaționaliste nu este doar o reacție la persistența corupției, ci și, probabil, o consecință indirectă a campaniilor anticorupție. Aceste campanii, deși necesare, au putut genera un sentiment de dezamăgire și frustrare față de clasa politică în ansamblu, un vid exploatat cu succes de discursul populist și ultranaționalist.

În acest context complex, construirea unui echilibru politic viabil – liberal, patriotic și pro-european – devine o provocare majoră. Este important să subliniem că patriotismul românesc, în tradiția sa cea mai autentică, de la mișcarea pașoptistă încoace, a fost întotdeauna caracterizat de o perspectivă pro-europeană și echilibrată, o dimensiune care trebuie reafirmată cu fermitate în fața tendințelor actuale. Bogdan Iancu, conferențiar universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, deține o vastă experiență academică și profesională.

A absolvit Facultatea de Drept a Universității „Al. I.

Cuza” din Iași în 1996, obținând ulterior un masterat în drept constituțional comparat la Central European University (CEU) în 1997, și un doctorat summa cum laude în drept constituțional comparat la aceeași universitate în 2006 (echivalat în România în 2007). Bogdan Iancu a efectuat stagii de cercetare postuniversitare la prestigiose universități precum Universitatea din Toronto (2000), Universitatea Yale (2001), și Universitatea McGill (2002-2004), unde a activat și ca lector asociat între 2002 și 2004, predând cursuri de teorie generală a dreptului și drept constituțional american.

Experiența sa internațională a fost îmbogățită prin burse de cercetare acordate de Fundația Alexander von Humboldt la Zentrum für Europäische Rechtspolitik, Universitatea din Bremen și Humboldt Universität zu Berlin (2008-2010), precum și la Institutul Max Planck de Drept Public International și Comparat (2021). Extinsa sa activitate de cercetare este reflectată în numeroasele publicații în domeniul dreptului constituțional românesc și comparat, apărute atât în România (la editurile Hamangiu, Universul Juridic, Polirom, Humanitas), cât și în străinătate (la Eleven International Publishing, Springer, T.M.C.

Asser, Routledge, Vittorio Klostermann, Hart Publishing, Oxford University Press, Cambridge University Press). .

Bogdan Iancu, conferențiar universitar la prestigioasa Facultate de Științe Politice a Universității din București, se remarcă printr-o bogată carieră academică și o vastă experiență internațională în domeniul dreptului constituțional comparat. Formarea sa academică solidă este reflectată într-un parcurs impresionant, început cu obținerea licenței în drept la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 1996.

Aceasta a fost urmată de un masterat în drept constituțional comparat, absolvit în 1997 la renumita Central European University (CEU). Punctul culminant al studiilor sale îl reprezintă doctoratul în drept, cu specializarea în drept constituțional comparat, obținut summa cum laude în 2006 la aceeași universitate prestigioasă, echivalarea titlului având loc în România în anul 2007. Experiența sa nu se limitează la mediul academic românesc.

Dimpotrivă, Bogdan Iancu a beneficiat de oportunități excepționale de cercetare și predare în universități de prestigiu din America de Nord. Astfel, între anii 2000 și 2004, a efectuat stagii de cercetare la facultățile de drept ale Universității din Toronto (2000), Universității Yale (2001) și Universității McGill (2002-2004).

Perioada petrecută la Universitatea McGill a fost marcată nu doar de cercetare, ci și de o experiență didactică valoroasă, activând ca lector asociat între 2002 și 2004, atât la McGill cât și la Université de Montréal. În această perioadă, a predat cursuri de teorie generală a dreptului și drept constituțional american, contribuind la formarea unor generații de studenți. Cariera sa a fost susținută și de prestigioase burse, printre care se numără bursa Alexander von Humboldt.

Această bursă i-a permis să desfășoare cercetări la Zentrum für Europäische Rechtspolitik din cadrul Facultății de drept a Universității din Bremen și la Facultatea de drept a Humboldt Universität zu Berlin, în perioada 2008-2010. Mai recent, în 2021, a beneficiat de o bursă la Institutul Max Planck de Drept Public International și Comparat. Rezultatul acestei vaste experiențe academice și a cercetărilor intense se reflectă în numeroasele sale publicații.

Bogdan Iancu este autor a numeroase lucrări științifice pe teme de drept constituțional românesc și comparat, publicate atât în România (la editurile Hamangiu, Universul Juridic, Polirom, Humanitas), cât și în străinătate, la edituri de prestigiu internațional precum Eleven International Publishing, Springer, T.M.C. Asser Press, Routledge, Vittorio Klostermann, Hart Publishing, Oxford University Press și Cambridge University Press.

Acest palmares impresionant confirmă statutul său de expert recunoscut în domeniul dreptului constituțional. .