Revelioanele comuniste: O istorie ascunsă a sărbătorilor de Anul Nou în România

Papa Grigore al XIII-lea, prin fixarea datei de 1 ianuarie ca început al Anului Nou, în secolul al XVI-lea, a influențat indirect, dar decisiv, evoluția obiceiului Revelionului. Originar din Franța, acest obicei, care își trage numele de la cuvântul francez "reveille", semnificând "trezire" sau "a sta treaz", nu a fost inițial asociat cu Anul Nou, ci cu Crăciunul.

Imaginea unui Revelion vesel, cu dansuri, ospăț și petreceri zgomotoase, nu este o invenție modernă. Încă din secolul al XVI-lea, tinerii francezi sărbătoreau Nașterea Domnului printr-o serie de festivități nocturne, caracterizate printr-o atmosferă festivă, plină de viață și bucurie.

Aceste festivități, inițial legate de Crăciun, au suferit o transformare graduală odată cu schimbarea datei de început a Anului Nou. Francezii, practicând aceste petreceri viguroase în cinstea Nașterii Domnului, au mutat, în mod firesc, sărbătoarea de pe data de 25 decembrie pe 31 decembrie, odată cu adoptarea noii date pentru Anul Nou.

Această migrare a tradiției a fost o consecință directă a deciziei Papei Grigore al XIII-lea. Astfel, obiceiul, odată integrat în contextul sărbătorilor de Crăciun, s-a transformat într-o sărbătoare distinctă, dedicată Anului Nou, păstrând însă spiritul vesel și ospitalier al predecesoarei sale.

De-a lungul timpului, acest obicei, inițial specific Franței, s-a răspândit în întreaga Europă de Vest, cucerind inimile și tradițiile multor popoare. Prin urmare, Revelionul, așa cum îl cunoaștem astăzi, este rezultatul unei evoluții istorice interesante, marcată de influența decisivă a Papei Grigore al XIII-lea și de adaptarea unei vechi tradiții franceze la un nou context calendaristic. .

Integrarea Revelionului în cultura românească a fost un proces gradual și marcat de inegalități sociale, abia începând de la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu influența crescândă a Occidentului asupra elitei românești. Tinerii intelectuali, provenind din familii de boieri, arendași sau negustori înstăriți, care au studiat în străinătate, au adus cu ei această tradiție, complementare franțuzizării societății și modernizării acesteia, culminând cu Unirea Principatelor sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

Însă, inițial, Revelionul a rămas un obicei exclusiv al unei minorități privilegiate, cosmopolite și extrem de bogate. Această începuturi timide sunt ilustrate de apariția cuvântului "revelion" în dicționarul de neologisme al lui Constantin Stamati din 1851, unde este definit ca masa festivă ce urma balului de Anul Nou. Practica celebrării Revelionului era limitată la familiile bogate, dar deschise progresului și influențelor occidentale, în contrast cu boierimea tradiționalistă și chiar cu Casa Regală sub domnia lui Carol I, care acordau o importanță mult mai mare balurilor de Bobotează (6 ianuarie).

Aceste evenimente fastuoase, organizate de familii boierești ilustre precum Șuțu, Grădișteanu, Știrbey și Ghica, dar și de Casa Regală, au dominat scena socială până la începutul secolului al XX-lea. În esență, Revelionul reprezenta, în această primă fază, o petrecere inaccesibilă pentru marea masă a populației, un vis de neîmplinit pentru românul de rând. Doar la începutul secolului al XX-lea, Revelionul a început să se impună treptat în detrimentul balurilor tradiționale.

După 1916, la familiile bogate, balurile boierești au fost înlocuite cu petreceri de Revelion extravagante. Perioada interbelică, în special, a consolidat imaginea Revelionului ca o sărbătoare exclusivistă a elitei, un spectacol opulent la care oamenii simpli puteau doar visa, admirând de la distanță alaiurile luxoase care se îndreptau spre conace, palate și săli de recepție elegante, fiind martori la o explozie de rochii scumpe și eleganță rafinată.

În timp ce în mahale se resimțea greutatea sărăciei, elitele se întreceau în organizarea unor petreceri fastuoase, cu un lux și o opulență fără precedent. Mărturii ale vremii, precum descrierea lui Victor Bilciurescu referitoare la opulența familiei Șuțu – „Avea atelaj scump, cu cai frumoşi de rasă, cu trăsura în formă de landou şi cu arnăut la spatele trăsurii, cu livrea cu marcă şi cu un câine de rasă la picioare” – ilustrează clar acest contrast. Familia Șuțu, cu petrecerile sale extravagante organizate în palatul din zona Spitalului Colțea, și familia Lahovary, cunoscută pentru Revelioanele sale luxoase, se numără printre exemplele reprezentative ale acestui elitism. Revelioanele elitei românești rivalizau cu cele din Vestul Europei, începând de la ora 22:00 și întinzându-se până în zori.

Programul acestor evenimente includea dansuri, spectacole artistice diverse, de la momente umoristice susținute de artiști de renume, până la orchestre și tarafuri de renume internațional. Participarea la aceste petreceri era strict pe bază de invitație, cu un cod vestimentar extrem de riguros, impunând luxul și originalitatea. Descrieri din revista „Realitatea ilustrată” din perioada interbelică pictează o imagine vie a modei de atunci: „Corsaje ajustate şi jupe ce se evazează reclamând metraje abundente şi mătăsuri grele – semi-apretate, ca faiul, taftaua şi moarul.

Celofanul, paietele şi lamé-urile – materiale ce prin lumina în reflexe violente sunt de mare efect. Paietele apar în tunici în momentul în care s-a lăsat amurgul, apoi în rochii de dineu, de teatru şi de bal, oferind efecte de pură aristocraţie în nuanţe închise ca: marron, violet închis sau negru”.

Îmbrăcămintea, fie că era lucrată la croitorii de lux din marile orașe sau importată direct din străinătate, era completată de bijuterii scumpe, majoritatea de import, precum se arată în aceeași revistă: „Bijuteria e un gaj de dragoste şi de putere, o armă de cucerire şi un simbol de bogăţie. Pentru o elegantă modernă, e pecetea supremă a şicului şi a acelei perfecţiuni secrete, care se numeşte «clasa de sus».

Bijuteriile au o valoare din care se poate extrage totodată credit, plăcere şi vanitate”. Aurul, diamantele, rubinele și alte pietre prețioase străluceau pe ținutele elegante, împreună cu pălării și pantofi de gală. Mâncărurile, rafinate și costisitoare, de inspirație franceză și germană (rață în sos de portocale, curcan umplut cu castane, caviar, șampanie, coniac), dulciurile fine și atmosfera exclusivistă completau tabloul.

Restaurantele de lux ale Capitalei, Capșa, Kübler, Fialkowski și High-Life, organizau, de asemenea, Revelioane fastuoase, destinate în special burgheziei avute. Venirea comunismului a adus o schimbare radicală, facând Revelionul accesibil întregii populații. Cu toate acestea, discrepanțele sociale au continuat să se manifeste, Revelioanele nomenclaturiștilor, ale activiștilor de partid și ale liderilor PCR, fiind mult mai luxoase decât cele organizate pentru muncitori.

Revelioanele lui Ceaușescu și ale elitei comuniste se caracterizau printr-un lux ostentativ, cu mâncare, băuturi și preparate de import, muzicieni de top și distracții pe măsură, în contrast cu cele organizate în cantinele și căminele culturale pentru muncitori, sau Revelioanele mai modeste, petrecute în familie sau cu prietenii, adesea cu alimente procurate prin relații sau produse aduse fraudulos de la țară, așa cum se întâmpla în anii '80. Programele artistice televizate, cu actori și cântăreți celebri, dar presărate cu propagandă, au devenit o componentă a sărbătorii. În retrospectivă, tradiția sărbătoririi Anului Nou în România a cunoscut o evoluție complexă.

Obiceiurile populare tradiționale, precum celebrarea Anului Nou în martie, reflectată de obiceiurile cu Plugușorul, datează din Evul Mediu și au persistat până în secolul al XIX-lea. Această dată, legată de venirea primăverii și începutul noului an agricol (aratul începea pe 9 martie), a fost modificată odată cu adoptarea calendarului gregorian, dar obiceiurile au rămas, reflectând o persistență a unor tradiții precreștine. .

Evoluția sărbătorii de Revelion în România prezintă o fascinantă discrepanță între fastul elitelor și modesta existență a majorității populației. Înainte de Primul Război Mondial, balurile boierești reprezentau evenimentele sociale de seamă, Revelionul impunându-se abia la începutul secolului XX ca o alternativă.

După 1916, însă, balurile au fost înlocuite, în rândul familiilor înstărite, de petreceri fastuoase de Revelion, marcând o transformare a obiceiurilor festive. Perioada interbelică a cristalizat această diferență socială, Revelionul devenind sinonim cu extravaganța și opulența exclusivă a clasei bogate.

Imaginea alaiurilor luxoase, cu doamne în rochii scumpe și domni cu o eleganță discretă, contrastantă cu sărăcia și necazurile cotidiene ale oamenilor simpli din mahale, definește atmosfera acelor vremuri. În timp ce săracii își petreceau noaptea dintre ani în grija supraviețuirii, elitele se întreceau în organizarea unor revelioane spectaculoase, mărturiile vremii oferind o imagine vie a acestui decalaj.

Victor Bilciurescu, descriind opulența familiei Şuţu, nota: „Avea atelaj scump, cu cai frumoşi de rasă, cu trăsura în formă de landou şi cu arnăut la spatele trăsurii, cu livrea cu marcă şi cu un câine de rasă la picioare”. Familia Şuţu, în palatul lor din zona Spitalului Colțea, și familia Lahovary erau renumite pentru petrecerile lor extravagante, de un lux desăvârșit, comparabile cu cele din Vestul Europei. Aceste petreceri, accesibile doar prin invitație, debutau la ora 22:00 și se prelungeau până în zori.

Programul includea dansuri elegante, spectacole artistice diverse – de la momente umoristice cu artiști de renume la orchestre și tarafuri internațional apreciate. Codul vestimentar era strict, impunând ținute de o calitate excepțională, reflectând ultima modă occidentală.

„Revista Realitatea ilustrată” din perioada interbelică descria astfel moda feminină: „Corsaje ajustate şi jupe ce se evazează reclamând metraje abundente şi mătăsuri grele – semi-apretate, ca faiul, taftaua şi moarul. Celofanul, paietele şi lamé-urile – materiale ce prin lumina în reflexe violente sunt de mare efect.

Paietele apar în tunici în momentul în care s-a lăsat amurgul, apoi în rochii de dineu, de teatru şi de bal, oferind efecte de pură aristocraţie în nuanţe închise ca: marron, violet închis sau negru”. Rochiile și costumele, fie create de croitori de lux din marile orașe, fie importate direct din străinătate, erau completate de bijuterii prețioase, majoritatea de import, reflectând puterea și statutul social al posesorilor.

Același număr al revistei nota: „Bijuteria e un gaj de dragoste şi de putere, o armă de cucerire şi un simbol de bogăţie. Pentru o elegantă modernă, e pecetea supremă a şicului şi a acelei perfecţiuni secrete, care se numeşte «clasa de sus».

Bijuteriile au o valoare din care se poate extrage totodată credit, plăcere şi vanitate”. Diamante, rubine, aur și alte pietre prețioase împodobeau ținutele, iar pălăriile și pantofii de gală completau aspectul elegant.

Meniul era la fel de rafinat, cu preparate franțuzești și germane de lux – rață cu sos de portocale, curcan umplut cu castane, caviar, șampanie și coniac – iar restaurantele de lux din București, precum Capșa, Kübler, Fialkowski și High-Life, organizau propriile petreceri extravagante pentru elita financiară. Venirea comunismului a adus o schimbare radicală. Revelionul a devenit accesibil tuturor, deși diferențele sociale s-au manifestat și în acest context.

Revelioanele nomenclaturiștilor și ale elitei comuniste, cu mâncare și băuturi de import, muzică de înaltă clasă, contrasatau puternic cu petrecerile muncitorilor, organizate în cantine sau cămine culturale. Anumite Revelioane familiale sau cu prietenii din anii '80 au fost marcate de lipsurile economice, cu alimente procurate prin diverse relații sau aduse fraudulos de la țară.

Programele televizate de Revelion, în ciuda momentului festiv, au inclus și o componentă propagandistică. În final, este important să amintim tradițiile populare românești legate de Anul Nou. Înainte de adoptarea calendarului gregorian, Anul Nou era sărbătorit în martie, fapt reflectat în obiceiuri precum plugușorul.

Această dată, asociată cu venirea primăverii și începutul anului agricol (aratul de primăvară începea pe 9 martie), reflectă o tradiție păgână precreștină, ulterior mutată în decembrie odată cu calendarul nou. .

Sărbătorirea Anului Nou în România a cunoscut transformări semnificative de-a lungul timpului, reflectând schimbările politice și sociale. În perioada interbelică, Revelionul era o sărbătoare marcată cu fast și opulență, accesibilă în principal elitei românești.

Imaginea unei petreceri rafinate, cu ștaif, caracterizează acest moment. Cu instaurarea regimului comunist, accesul la sărbătoarea de Revelion s-a democratizat, devenind o festivitate națională.

Însă, decalajele sociale au rămas vizibile și în modul de petrecere a Anului Nou. Diferențele dintre sărbătorile extravagante ale nomenclaturiștilor, activiștilor de partid și liderilor PCR, cu meniuri sofisticate ce includeau preparate și băuturi de import, muzicieni renumiți și o atmosferă de lux, și Revelioanele mai modeste ale muncitorilor, organizate în cantine și cămine culturale, erau evidente.

Aceste ultimele, deși mai simple, păstrau totuși atmosfera festivă a sărbătorii. Alături de aceste sărbători publice, au existat, desigur, și petrecerile intime, în familie sau cu prietenii.

În anii '80, contextul economic dificil a adus o altă dimensiune sărbătorilor: mulți români apelau la relații pentru a obține alimente și, nu de puține ori, carnea sau alte produse ajungeau pe masa de Revelion prin canale ilicite, provenind din mediul rural. Televiziunea de stat contribuia la atmosfera festivă prin difuzarea unor programe artistice speciale de Revelion, cu actori și cântăreți celebri, însă, nu lipseau nici inserțiile propagandistice caracteristice regimului. Însă, modul în care românii au sărbătorit Anul Nou de-a lungul istoriei depășește cu mult această imagine a perioadei comuniste.

Tradițiile populare românești, păstrate încă din Evul Mediu și până în secolul al XIX-lea, plasau sărbătoarea Anului Nou în luna martie. Obiceiul mersului cu Plugușorul, practicat chiar în timpul iernii, ilustrează această discrepanță între calendarul oficial și calendarul tradițional.

Schimbarea datei oficiale a Anului Nou nu a reușit să șteargă complet vechile obiceiuri. Data de 1 martie reprezenta, pentru români, așa cum era și pentru multe alte popoare europene, începutul unui nou an, legat de venirea primăverii și de începutul noului an agricol.

Începutul aratului de primăvară, în jurul datei de 9 martie, conferea o semnificație agricolă specifică urăturilor de Plugușor. Aceste obiceiuri, cu rădăcini păgâne adânci în istorie, au fost, în timp, influențate de creștinism, iar sărbătorirea Anului Nou a fost mutată în luna decembrie, odată cu adoptarea noului calendar.

Astfel, se poate observa o continuitate a tradițiilor românești legate de Anul Nou, îmbinate cu adaptarea la contextul social și politic al fiecărei perioade istorice. .

Adoptarea calendarului Gregorian, în secolul al XIX-lea, a marcat o schimbare radicală în modul în care românii, și nu numai, percepeau începutul anului. Înainte de această reformă calendaristică, Anul Nou era sărbătorit în martie, o practică tradițională păstrată cu sfințenie de românii de la țară, de-a lungul Evului Mediu și până în secolul al XIX-lea.

Această dată, departe de a fi arbitrară, se lega intrinsec de ciclul agricol și de venirea primăverii, marcată de începutul aratului, în jurul datei de 9 martie. Obiceiul plugușorului, cu urările sale specifice, reprezenta un ritual ancestral, profund înrădăcinat în cultura românească, legat direct de acest nou an agricol.

Nu este o coincidență că această tradiție se desfășura în miezul iernii, deși Anul Nou era sărbătorit în martie. Este o demonstrație clară a persistenței unor obiceiuri păgâne, vechi de secole, care au supraviețuit chiar și după impunerea calendarului iulian, și mai apoi a celui Gregorian.

Creștinismul, în procesul său de asimilare a tradițiilor locale, a încercat să contracareze aceste obiceiuri, însă puterea lor și importanța lor în viața comunității rurale a dus la o sincretizare, obiceiul plugușorului fiind mutat, simbolic, în perioada iernii, păstrându-și, totuși, legătura profundă cu primăvara și începutul unui nou ciclu al naturii. Această persistență a tradiției plugușorului subliniază forța obiceiurilor ancestrale, demonstrând capacitatea culturii românești de a integra și de a transforma elementele păgâne într-un context creștin, adaptându-le la noul calendar, dar păstrându-le esența și semnificația.

Astfel, plugușorul, inițial un simbol al renașterii naturii și al unui nou an agricol, a devenit un simbol al speranței și al fertilității, celebrând, într-un mod indirect, venirea primăverii, chiar și în miezul iernii. Este o dovadă a adaptării și a continuității culturale, un testament al rezistenței tradițiilor românești în fața schimbărilor impuse de-a lungul timpului. .