Petru Groza, marionetă rusească, nu lider comunist, susține Ion Cristoiu
Sursa imagine:
După căderea comunismului, accesul la arhive a dezvăluit detalii despre instalarea dictaturii comuniste în România (1944-1947). Stalin, înțelegând slăbiciunea PCR, l-a instalat pe Petru Groza ca prim-ministru, o figură necomunistă, spre deosebire de Gheorghiu-Dej sau Ana Pauker. Articolul analizează motivele colaborării lui Groza cu ocupanții ruși, infirmând ipotezele unui idealist de stânga sau unui sacrificiu pentru atenuarea ocupației. Groza, un politician ambițios, a folosit sprijinul sovietic pentru a-și atinge obiectivele politice, concurențiind PCR, dar rămânând fidel Moscovei. Ambițiile sale de putere, specifice politicienilor interbelici, l-au condus la colaborare cu puterea ocupantă, hrănind iluzia unei Românii burgheze sub protectorat rusesc.
VREMEA
CURS VALUTAR
Alte Stiri
Alegerea lui Petru Groza în funcția de prim-ministru, în locul unor figuri comuniste proeminente precum Gheorghiu-Dej sau Ana Pauker, constituie o enigmă istorică a României postbelice. Contextul specific românesc, diferit de cel al altor țări din blocul estic, explică această decizie a lui Stalin.
Spre deosebire de Polonia, Bulgaria, Cehoslovacia sau Ungaria, România nu se putea mândri cu un partid comunist puternic, solid ancorat în societate. Populația, în majoritate țărani, privea cu suspiciune mișcarea comunistă, percepând-o ca o amenințare la adresa interesului național.
Stalin, cu perspicacitatea sa politică, a înțeles necesitatea unei abordări graduale a comunizării României, spre deosebire de impunerea brutală observată în alte state. Pentru a realiza acest obiectiv, era nevoie de un prim-ministru aparent ne-comunist, o figură capabilă să mascheze trecerea treptată spre un regim totalitar.
Petru Groza, un politician cu o vastă experiență, fost ministru în guvernele Averescu, dar și un om bogat, s-a dovedit a fi candidatul ideal, un instrument eficient în mâinile Moscovei. Însă întrebarea crucială persistă: de ce Petru Groza? Explicațiile clasice, aplicabile în cazul altor colaboratori sovietici, nu se potrivesc în cazul său. Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Lucrețiu Pătrășcanu – comuniști declarați, loiali URSS.
Gheorghe Tătărescu, motivat de dorința de a evita închisoarea. Petru Groza, dimpotrivă, nu era comunist la 23 august 1944, nici ulterior.
A refuzat să se înscrie în partid, deși a ocupat funcții înalte în stat: președinte al Consiliului de Miniștri până în 1952, președinte al Prezidiului MAN până la moartea sa în 1958. Înmormântarea sa cu slujbă religioasă, un eveniment rar în acea perioadă, subliniază această non-apartenență politică declarată.
Nu avea nici un dosar compromis ca Gheorghe Tătărescu, iar activitatea sa anterioară, chiar și sub Antonescu, i-ar fi asigurat o viață liniștită. Ambițiile literare, prezente la alți intelectuali colaboratori, lipsesc în cazul său. Diverse ipoteze au fost lansate pentru a explica colaborarea lui Groza.
Unii au sugerat o consecvență ideologică, legând-o de implicarea sa în Frontul Plugarilor (înființat în 1933), o organizație suspectată de simpatii bolșevice, investigată de autorități, și de Pactul de la Țebea din 1935. Această teorie presupune un Petru Groza consecvent idealurilor sale de stânga, găsind în perioada postbelică oportunitatea de a le pune în practică.
Însă această ipoteză este contrazisă de rapoartele serviciilor secrete, atât românești, cât și sovietice, care îl descriu pe Groza ca un boem, adept al sporturilor elegante, al vinului bun și al luxului. Corneliu Coposu, în memoriile sale, propune o altă ipoteză, mai nuanțată. El îl vede pe Groza ca pe un om dispus la sacrificiu pentru a atenua, într-o oarecare măsură, efectele ocupației sovietice.
Groza ar fi acceptat funcția de prim-ministru, riscând disprețul românilor, pentru a "îndulci" politica Moscovei. O ipoteză seducătoare, care ar reabilita imaginea lui Groza, dar contrazisă de documentele de arhivă.
Acestea relevă un politician obedient față de Moscova, aplicând cu rigurozitate planurile sovietice, cu excepția unor rare și superficiale critici față de exploatarea brutală a resurselor românești. Adevăratul răspuns se află în relația lui Groza cu Partidul Comunist Român. Groza a avut ambiția de a transforma Frontul Plugarilor într-un partid rival al comuniștilor, menținând totodată o loialitate absolută față de URSS.
Așadar, explicația este simplă: Petru Groza, un politician abil, cu ambiții de putere nemărginite, s-a conformat vechii reguli a jocului politic: supunerea față de puterea dominantă, în acest caz, puterea ocupantului sovietic. Cariera sa interbelică, marcată de trecerea de la Partidul Național Român la Partidul Poporului, de funcția de ministru în guvernele Averescu și de înlăturarea sa politică în 1927 de către Ion I.C.
Brătianu, pentru a reveni ulterior cu Frontul Plugarilor în 1933, demonstrează o constantă dorință de a ajunge la putere în cadrul sistemului politic existent. Perioada postbelică i-a oferit această șansă, iar colaborarea cu URSS a fost prețul plătit pentru atingerea obiectivelor sale politice. .
