Nostalgia după entuziasmul de altădată: Amintirile lui Ion Cristoiu

Sursa imagine:
Articolul analizează credibilitatea relatărilor despre entuziasmul popular la venirea lui Carol I în 1866, comparându-le cu descrierile similare ale primirii lui Alexandru Ioan Cuza în 1859. Autorul pune sub semnul întrebării autenticitatea acestor manifestări de bucurie, bazându-se pe memoriile lui Carol I și pe o scrisoare a lui Jacques Paumay. Se subliniază contrastul izbitor între exuberanța primirilor și absența reacției publice la detronarea lui Cuza în 1866, sugerând o posibilă orchestare a entuziasmului popular în ambele cazuri. Articolul investighează astfel natura "opiniunii publice" și modul în care aceasta este reprezentată în sursele istorice.
VREMEA
CURS VALUTAR
Alte Stiri
Ajunul lui 9 mai 1866 a marcat un moment istoric: sosirea lui Carol I în România. De pe vaporul ce acostase la Turnu-Severin, a început o călătorie triumfală spre București, marcată de o succesiune de manifestări de bucurie populară, un adevărat rîu de sărbătoare ce a inundat fiecare oraş traversat.
Prima oprire, la Craiova, capitala Olteniei, s-a transformat într-o scenă memorabilă. Descrierea evenimentelor, extrasă dintr-o cronică a vremii, ne pictează o imagine vie: „În zori, turnurile Craiovei au apărut la orizont, iar pe la 6:30 dimineața, prințul a ajuns la linia de accise, unde o mulțime imensă, anunțată prin telegramă, l-a întâmpinat cu un urale asurzitor, fără sfârșit.
Trasura sa s-a oprit sub un umbrar, în așteptarea evenimentelor care urmau.” Discursul prințului, rostit în franceză, a fost înțeles perfect de mulțime, demonstrând un nivel surprinzător de cunoaștere a limbii franceze în rândul românilor din 1866. „Prințul, în franceză, și-a exprimat bucuria de a se afla printre fiii țării sale, cuvintele sale de final fiind acoperite de exclamații entuziaste și o ploaie de flori și coroane.” Entuziasmul popular a inspirat o inventivitate remarcabilă, românii depășindu-se constant în găsirea unor forme originale de exprimare a bucuriei.
Chiar și traversarea Oltului s-a transformat într-un spectacol: „Pe la 12, prințul a ajuns la Olt. O plută împodobită cu ramuri verzi și covoare l-a transportat pe celălalt mal, unde Slatina, cu poziția ei pitorească, îl aștepta.
Mulțimea se înghesuia pe ambele maluri, aclamându-l pe tânărul domnitor. După ce și-a schimbat trăsura, a intrat în orașul frumos împodobit, trecând sub numeroase arcuri de triumf decorate cu portretul său, pentru un dejun festiv alături de autoritățile locale.” Intrarea în București a fost un moment de apogeu.
„Sărbătorile au început nu departe de Băneasa, în apropierea castelului neterminat al fostului domnitor Bibescu. Primarul Bucureștiului, Dumitru Brătianu, fratele lui Ion Brătianu, care rămăsese la Pitești, i-a înmânat prințului, pe o pernă de mătase roșie, cheile orașului, în fața a circa 30.000 de oameni care au repetat cu entuziasm uralele primarului.” Pe Podul Mogoșoaiei (actuala Calea Victoriei), doamnele au adăugat o notă romantică evenimentului, aruncând flori și poezii către Prinț: „Casele de pe pod erau decorate cu steaguri, coroane și ghirlande.
Doamnele, în ținute de sărbătoare, aruncau de la ferestre și balcoane flori, porumbei și poezii cu panglici tricolore.” Această primire grandioasă amintește de un eveniment similar, cu șapte ani mai devreme, la 8 februarie 1859, când Alexandru Ioan Cuza a intrat în București după Unire. O scrisoare a lui Jacques Paumay către A.
Vrière, ministrul de Externe al Belgiei, din 10/22 februarie 1859, descrie atmosfera: „De la ora 10 dimineața, câmpia de la Băneasa era plină de oameni, trăsuri și călăreți. Un cort a fost ridicat pentru autorități, care așteptau să-i ofere domnitorului pâine și sare, conform obiceiului.
600 de milițieni au fost mobilizați. Toate casele erau decorate cu drapele și ghirlande, cu deviza «Unirea face puterea» scrisă cu litere mari.
După sosire, principele s-a întâlnit cu ministrul de Interne, Golescu, apoi, după câteva cuvinte adresate conducătorilor corporațiilor, a traversat orașul escortat de trupe, boieri și popor, în mijlocul aclamațiilor și al unei ploi de buchete. S-a îndreptat spre Camera Legislativă, unde a fost primit de miniștri și deputați.” Se estimează că circa 100.000 de oameni l-au însoțit, jandarmeria și poliția neputând controla mulțimea entuziasmată.
Seara, Cuza a fost la teatru, unde s-a jucat o piesă de circumstanță în limba română. Contrastul este dramatic. În noaptea de 10/11 februarie 1866, Cuza a fost detronat printr-o lovitură de stat, numită și „Monstruoasa Coaliție”, fiind scos din palat și expediat din țară fără niciun semn de protest public.
Unde erau acei 100.000 de bucureșteni care-l aclamaseră în 1859? .