Nicolae Titulescu: Declinul, după cum îl vede Ion Cristoiu

Demiterea prin presă, o metodă crudă, dar eficientă, pe care foștii lideri post-decembriști au exploatat-o pe deplin, rămâne o tehnică nefolosită de predecesorii lor. Imaginați-vă: să afli, la radio sau, și mai tragic, din ziarele de a doua zi, că nu mai ești ministru.

O asemenea soartă, o demitere bruscă sau chiar o demisie forțată, nu e o noutate. Chiar și personalități marcante, precum Nicolae Titulescu, au simțit pe propria piele durerea acestei metode.

În timp ce se afla la Cap Martin, pe Coasta de Azur, află de la radio, cu o brutalitate desăvârșită, că nu mai deținea funcția de Ministru de Externe. Șocul a fost atât de intens, încât, după ce a sunat la redacția ziarului "Adevărul" din București, pentru a se asigura că nu era o glumă, starea lui de sănătate s-a deteriorat dramatic, ducându-l la o boală gravă. Căderea de la putere reprezintă, fără îndoială, cel mai teribil eveniment din viața unui politician, un examen suprem care poate marca iremediabil destinul.

Există însă indivizi care reușesc să facă față acestui moment critic, găsind forța de a supraviețui dezastrului și, uneori, chiar de a reveni pe scena politică, în cazul unor împrejurări favorabile. Alții, dimpotrivă, se prăbușesc fără speranță de redresare. Paradoxal, printre aceștia, victime ale unei căderi fatale, se numără și Nicolae Titulescu, personalitate marcantă a diplomației românești.

Marturie stă un interviu acordat de dr. N.

Lupu revistei "Epoca", publicat în numărul din 25 septembrie 1936, unde acesta mărturisește: „Am văzut pe d. Titulescu în zilele de 13, 14 și 15 septembrie la St.-Moritz.

Starea lui era atunci atât de gravă, că numai o minune dumnezeiască putea să-l salveze. Despre prima transfuzie de sânge, aveam impresia că asist la reînvierea lui Lazăr.

Cu fiecare picătură de sânge viața îi revenea și, ca la o oră după transfuzie, ochii lui Titulescu străluceau vii și verva politică îi cuprinsese sufletul. Minunea deci, de care vorbeam, e pe cale să se realizeze.

Știrile de azi sunt mult mai bune și somnul – marele reparator al boalelor, cum spuneau latinii – i-a revenit.” Aceste cuvinte pictură o imagine emoționantă a vulnerabilității unui om mare, marcat profund de căderea sa de la putere, o cădere care i-a afectat iremediabil sănătatea și, în cele din urmă, viața. Evenimentul subliniază fragilitatea puterii politice și consecințele devastatoare ale unor decizii bruște și nemiloase, chiar și pentru personalități de calibrul lui Nicolae Titulescu. .

Căderea fulgerătoare a lui Nicolae Titulescu, odată un titan al politicii internaționale, rămâne o tragedie profundă, marcată de o dizgrație brutală și o moarte prematură. Imaginea sa, sculptată în memoria colectivă ca fiind cea a unui diplomat strălucit, venerat de presa occidentală și adulat în țară, se contrastează dramatic cu sfârșitul său tragic, în anonimatul unui hotel din Cannes.

Dr. N.

Lupu, într-un discurs ținut la Satu Mare în octombrie 1936, și reprodus în "Aurora" pe 29 octombrie 1936, oferă o perspectivă crudă asupra acestei declinări, afirmând că Titulescu "s-a îmbolnăvit de inimă rea". Martorul ocular al agoniei lui Titulescu, Dr.

Lupu, își amintește cuvintele sfâșietoare ale acestuia, rostite pe patul de moarte: „M-au dat afară ca pe o slugă netrebnică, frate Lupule!”. Aceste cuvinte, simple în aparență, dezvăluie adâncimea suferinței și umilinței unui om obișnuit cu aplauzele mulțimilor. Înainte de această prăbușire, Titulescu se bucurase de o viață fastuoasă, trăind pe picior mare, beneficiind de o recunoaștere internațională incontestabilă.

Tranziția de la această ipostază de vedetă la o existență marcată de uitare a fost abruptă și dramatică, aproape de neconceput. Această cădere bruscă a fost amplificată de cruzimea cu care Carol al II-lea l-a îndepărtat de la putere.

Constantin Xeni, în analizele sale asupra perioadei, subliniază tăcerea conspirativă a clasei politice față de această lovitură: „Pe faţă însă, nimeni nici din guvern, nici din opoziţie, nu îndrăznea să sufle o vorbă. Rareori şi cu sfială, N.

Iorga şi George Brătianu schiţau cîte o critică”. Xeni descrie viața lui Titulescu după această dizgrație ca pe o "lungă și penibilă agonie," o carieră politică brusc întreruptă. El argumentează că, deși dizgrația a fost o experiență comună unor mari personalități istorice, loviți de ingratitudinea regilor, Titulescu, răsfățat de putere, a resimțit-o cu o intensitate deosebită.

Spre deosebire de cazuri excepționale, ca cel al lui Talleyrand, Titulescu n-a putut suporta retragerea din viața publică, scena politică atrăgându-l ca un magnet. Xeni afirmă categoric: „Titulescu n-a putut suporta tragica lui dizgrație.

Ea l-a zdrobit literalmente”. Prăbușirea din 1936, accentuată de anonimatul din decembrie 1937, a condus, potrivit lui Constantin Xeni, la un consum excesiv de cocaină și morfină. Insomniile și durerea morală l-au împins spre această dependență devastatoare.

Chiar și în luxul vilei sale de la Cap d’Ail, Titulescu era bântuit de neliniște, rătăcind prin hoteluri. Ironia sorții este că fostul președinte al Ligii Națiunilor, o organizație care combătea traficul de stupefiante, își procura substanțele ilegale cu sume exorbitante.

Această dependență i-a distrus echilibrul mental, accelerând prăbușirea fizică și psihică. După o lungă și chinuitoare agonie, marcată de injecții și excitații anormale, Nicolae Titulescu a încetat din viață la 18 martie 1941, ziua sa de naștere, la hotelul Carlton din Cannes, la vârsta de 58 de ani. Comparând destinul lui Titulescu cu cel al altor lideri politici, precum Mareșalul Antonescu și Nicolae Ceaușescu, se pune întrebarea: a fost Titulescu mai puțin bărbat decât ei? Răspunsul rămâne ambigu, moartea sa lipsită de eroism contrastând cu soarta violentă a celorlalți.

Destinul lui Titulescu, o cădere fulminantă de la culmile gloriei la adâncurile disperării, rămâne o lecție despre fragilitatea puterii și prețul plătit pentru o viață trăită intens, dar marcată de o tragică dizgrație. .