Moartea lui Mircea Vulcănescu la Aiud: 28 noiembrie, un filosof anticomunist pierdut în închisoare

Pseudonimul Jean Bart, preluat de la celebrul corsar flamand al secolului al XVII-lea, a marcat definitiv opera literară a lui Eugeniu Botez. Această alegere onomastică nu a fost întâmplătoare, reflectând probabil fascinația scriitorului pentru marea aventură și spiritul independent al marinarului legendar.

Sub acest nume, Botez a adus o contribuție inestimabilă literaturii române, introducând cu precădere două genuri literare inedite până atunci: jurnalul de bord și schița marină, genuri care îi sunt indisolubil legate de numele său. Imaginea sa literară este indiscutabil legată de portul Sulina, imortalizat în primul roman românesc care descrie viața unui port, "Europolis".

Această operă a surprins cu acuratețe atmosfera specifică a acestui important nod comercial și strategic al Deltei Dunării, oferind o imagine realistă a vieții cotidiene a locuitorilor săi și a activității portuare intense. Cariera lui Eugeniu Botez s-a împletit armonios cu pasiunea sa literară.

Experiența sa profesională bogată, marcată de funcția de căpitan de port, urmată de diverse mutări și responsabilități în cadrul administrației portuare, i-a oferit o perspectivă privilegiată asupra lumii maritime românești. Astfel, Botez a devenit o figură emblematică în istoria navigației românești, recunoașterea sa fiind dublă: una literară și publicistică, ce-i consolidează prestigiul, și alta profesională, ce-i demonstrează expertiza și implicarea constantă în dezvoltarea infrastructurii portuare românești.

Contribuția sa multiplă, atât în domeniul literar, cât și în cel profesional, îl plasează pe Eugeniu Botez – Jean Bart – printre personalitățile marcante ale literaturii și istoriei maritime românești. .

Anul 1877 marchează un punct crucial în istoria României, culminând cu capitularea armatei otomane la Plevna. După eșecul încercării de a sparge încercuirea, generalul Osman Paşa, comandantul forțelor otomane, s-a văzut nevoit să se predea generalului rus, Cerchez, semnând astfel actul de capitulare care a pecetluit soarta bătăliei.

Această bătălie decisivă, desfășurată în Bulgaria între 30 august și 28 noiembrie 1877, a reprezentat o confruntare aprigă între forțele combinate româno-ruse și armata otomană, un conflict care a avut implicații majore asupra destinului României. Victoria obținută în urma acestei lupte s-a soldat cu proclamarea independenței României, un eveniment istoric marcant care a pus capăt vasalității față de Imperiul Otoman. Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, declanșat inițial de ambițiile Rusiei de a-și recâștiga teritoriile pierdute în urma Războiului Crimeei, s-a transformat rapid într-un conflict mult mai amplu, transformându-se într-un război de eliberare națională pentru popoarele de pe Peninsula Balcanică aflate sub jugul otoman.

Acest conflict armat a avut ca rezultat o reconfigurarea semnificativă a hărții politice a Balcanilor. România, Serbia și Muntenegru au obținut independența față de Imperiul Otoman, în timp ce Bulgaria și-a recăpătat statutul de stat suveran, fiind proclamat Principatul Bulgariei.

Aceste evenimente au marcat o nouă eră în istoria sud-estului Europei, transformând profund peisajul geopolitic al regiunii. Pe 28 noiembrie, dar în ani diferiți, se împletesc destinele unor personalități marcante ale României: în 1912 se năștea Colea Răutu, actor remarcabil al scenei românești, cunoscut publicului sub numele său artistic, dar născut Nikolai Rutkovski, în Limbenii Noi, județul Bălți (astăzi în Republica Moldova). Formarea sa artistică a început la Colegiul „Regele Ferdinand” din Chișinău și Liceul Militar din Bălți, continuând apoi la Conservatorul de Artă Dramatică din București.

Debutul său timid, în 1929, ca figurant la Teatrul de Revistă Cărăbuș, a fost urmat de o carieră bogată, marcată de ani de muncă asiduă la Teatrul de Operetă, până la statutul de invitat permanent al Teatrului Național București și angajamentul de peste 15 ani la Teatrul Giulești. Cariera sa cinematografică, debutând în 1954 cu filmul „Desfășurarea”, regizat de Paul Călinescu, a inclus peste 70 de roluri memorabile în filme clasice ale cinematografiei românești, printre care „Moara cu noroc”, „Mihai Viteazul”, „Frații Jderi”, „Nemuritorii”, „Pintea”, „Duelul”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Răpirea Fecioarelor”, „Haiducii lui Şaptecai”, „Ştefan cel Mare”, „Ultima noapte de dragoste”.

Puțini știu pasiunea sa pentru fotbal, manifestată în tinerețe în cadrul echipei Uzinelor Mociornița, o pasiune împărtășită și de Sebastian Papaiani, cu care a colaborat în serialul „Toate pânzele sus!”, unde a interpretat memorabilul rol al diabolicului Spânu. Tot pe 28 noiembrie, dar în 1918, Bucovina se unifica cu România, eveniment istoric de o importanță covârșitoare în contextul formării statului național unitar român. Această unire, ce a urmat unirii Basarabiei (27 martie 1918) și a precedat unirea Transilvaniei (1 decembrie 1918), a fost rezultatul unei mobilizări intense a românilor bucovineni.

Consiliul Național al Bucovinei, format din 50 de membri, în frunte cu Iancu Flondor, a condus procesul de unire, culminând cu proclamarea unirii la 28 noiembrie 1918, anunțată oficial puterilor Antantei. Delegația Bucovinei s-a alăturat regelui Ferdinand la Iași, participând la întoarcerea triumfală a acestuia la București după retragerea forțată în fața avansului armatei germano-austro-ungare. Anul 1952 aduce o notă tragică: moartea lui Mircea Vulcănescu în închisoarea din Aiud.

Născut la 3 martie 1904, în București, Vulcănescu a fost o personalitate complexă, economist, sociolog, filosof, scriitor, publicist, teolog și profesor de etică, a cărui viață a fost marcată de controverse. Considerat martir de unii, pentru moartea sa la 48 de ani în închisorile comuniste, alții îi reproșează participarea la guvernul lui Ion Antonescu și elaborarea de legi antisemite.

Apărătorii săi subliniază rolul său de negociator cu cel de-al Treilea Reich, obținând opt vagoane de aur confiscate de URSS pentru Banca Națională a României și contribuția sa la înzestrarea Armatei a 4-a cu echipament militar german. Decorat cu înalte distincții de Regele Carol al II-lea și Regele Mihai I, Vulcănescu a fost închis la Aiud, unde, în ciuda condițiilor inumane, a ținut conferințe subversive menite să mențină moralul deținuților.

Bolnav de plămâni, a murit pe 28 octombrie 1952, gestul său final fiind testamentul său concis: „Să nu ne răzbunați!”. Pe 28 noiembrie 1973, la Paris, a decedat principesa Martha Bibescu, scriitoare de renume. Născută la 28 ianuarie 1889, la București, fiica lui Ion Lahovari și a Smarandei Mavrocordat, a devenit prințesa Martha Bibescu prin căsătoria cu prințul George Valentin Bibescu.

Opera sa literară, incluzând romanul „Papagalul verde”, „Izvor, țara sălciilor”, pagini de memorialistică din „La bal cu M. Proust” și „Corespondența cu Paul Claudel”, a fost recunoscută la nivel internațional, „Cele opt paradisuri” fiind premiată de Academia Franceză, iar în 1995 devenind membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles. În fine, 28 noiembrie 1989 marchează moartea părintelui Arsenie Boca, preot, teolog și pictor de biserici, stareț la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus și Mănăstirea Prislop.

Născut la 29 septembrie 1910, în satul Vața de Sus, Arsenie Boca (Zian Vălean) a absolvit liceul în 1929 și a urmat studii teologice. După o perioadă petrecută pe Muntele Athos, a devenit duhovnic la mănăstirile Brâncoveanu și Prislop.

Persecuit de regimul comunist, a fost arestat și închis de mai multe ori, trecând prin închisorile Siguranței din Brașov, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Jilava, Timișoara și Oradea. După eliberare, și-a continuat activitatea spirituală, murind la Sinaia, în 28 noiembrie 1989, dorind să fie înmormântat la Mănăstirea Prislop. .

Colea Răutu, cunoscut sub numele său real Nikolai Rutkovski, s-a născut în satul Limbenii Noi, județul Bălți (astăzi Republica Moldova), la 28 noiembrie 1912. Formarea sa educațională a debutat la Colegiul „Regele Ferdinand” din Chișinău, continuând cu studiile liceale la Liceul Militar din Bălți.

După absolvire, a ales o carieră artistică, înscriindu-se la Conservatorul de Artă Dramatică din București. Prima sa apariție pe scenă a fost modestă, în 1929, ca figurant la un teatru bucureștean.

Debutul său oficial a avut loc abia în 1934, pe scena vibrantă a Teatrului de Revistă Cărăbuș, marcând începutul unei lungi și impresionante cariere teatrale. Ani buni a evoluat ca figurant la Teatrul de Operetă, experiență care i-a șlefuit talentul și l-a pregătit pentru roluri mai importante. Talantul său a fost remarcat, devenind ulterior invitat permanent al prestigiosului Teatru Național din București.

O etapă semnificativă a carierei sale a fost angajarea la Teatrul Giulești, unde a jucat timp de peste 15 ani, cucerind publicul cu interpretarea sa remarcabilă. Transpunerea talentului său pe marele ecran a început în 1954, cu filmul "Desfășurarea", regizat de Paul Călinescu. De-a lungul carierei sale cinematografice, Colea Răutu a jucat în peste 70 de filme românești, lăsând o amprentă de neuitat în istoria cinematografiei naționale.

Printre rolurile sale memorabile se numără cele din filmele clasice: "Moara cu noroc", "Mihai Viteazul", "Frații Jderi", "Nemuritorii", "Pintea", "Duelul", "Cel mai iubit dintre pământeni", "Răpirea Fecioarelor", "Haiducii lui Șaptecai", "Ștefan cel Mare", "Ultima noapte de dragoste", și "Săptămâna nebunilor". Aceste roluri diverse au reflectat versatilitatea sa actoricească impresionantă. Puțini cunosc însă pasiunea sa pentru fotbal, sport pe care l-a practicat cu entuziasm în tinerețe, fiind membru al echipei Uzinelor Mociornița.

Această pasiune comună l-a apropiat de Sebastian Papaiani, cu care a colaborat în serialul "Toate pânzele sus!". În această producție, Colea Răutu a interpretat rolul diabolicului și vicleanului Spânu, personaj negativ memorabil, marcat de o privire de gheață care a rămas în amintirea spectatorilor. Pe lângă realizările sale artistice, este important să menționăm evenimentele istorice marcante care au avut loc pe 28 noiembrie: în 1918, Bucovina s-a unit cu România, un eveniment major în contextul Marii Uniri.

Acest act a fost rezultatul unei mișcări naționale puternice a românilor bucovineni, culminând cu organizarea, la 27 octombrie 1918, la Cernăuți, a unei mari adunări politice care a ales un Consiliu Național, condus de Iancu Flondor, cu scopul de a proclama Constituanta și de a reprezenta interesele românilor bucovineni. Acest consiliu a administrat Bucovina până la unirea oficială cu România, pe 28 noiembrie 1918, moment marcat de manifestări culturale și patriotice intense.

Decizia unirii a fost comunicată oficial puterilor Antantei, subliniind dreptul popoarelor la autodeterminare. Delegația Bucovinei a participat la revenirea triumfală a Regelui Ferdinand la București, după retragerea temporară a acestuia din capitală din cauza ocupației germano-austro-ungare. De asemenea, data de 28 noiembrie marchează și decesul unor personalități importante ale României: în 1952, poetul și intelectualul Mircea Vulcănescu a murit în închisoarea din Aiud, lăsând în urmă o moștenire controversată.

Deși considerat de unii un martir al comunismului, alții îl critică pentru implicarea sa în guvernul lui Ion Antonescu. Cu toate acestea, contribuțiile sale economice și diplomatice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sunt recunoscute, printre care negocieri importante cu cel de-al Treilea Reich, care au salvat importante resurse pentru Banca Națională a României.

Decorat cu înalte distincții de Regele Carol al II-lea și Regele Mihai I, Mircea Vulcănescu a fost un intelectual complex, a cărui moarte în închisoare subliniază duritatea regimului comunist. În închisoare, a susținut conferințe subversive care au menținut moralul deținuților.

Martorii relatează gestul său de a-și oferi propriul corp ca pat unui deținut epuizat, care a salvat acestuia viața, înainte de a muri el însuși, pe 28 octombrie 1952, din cauza condițiilor inumane de detenție. Testamentul său simplu și emoționant, "Să nu ne răzbunați!", reflectă complexitatea personalității sale. În 1973, la Paris, a decedat principesa Martha Bibescu, scriitoare de renume internațional, născută la 28 ianuarie 1889, în București.

Fiica lui Ion Lahovari și Smaranda Mavrocordat, căsătorită cu prințul George Valentin Bibescu, Martha Bibescu a lăsat o amprentă semnificativă în literatura română și franceză, fiind premiată de Academia Franceză pentru cartea sa "Cele opt paradisuri". Membru al Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, opera sa cuprinde romane precum "Papagalul verde" și "Izvor, țara sălciilor", precum și pagini de memorialistică în "La bal cu M.

Proust" și "Corespondența cu Paul Claudel". În sfârșit, 28 noiembrie 1989 marchează moartea părintelui Arsenie Boca, preot, teolog și pictor de biserici, stareț la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus și Mănăstirea Prislop. Născut la 29 septembrie 1910, în satul Vața de Sus, sub numele Zian Vălean, Arsenie Boca a fost un elev eminent, absolvind liceul în 1929.

După o perioadă petrecută la Muntele Athos, a devenit duhovnic la mănăstirile Brâncoveanu și Prislop. Persecuțiile comuniste l-au marcat profund, fiind arestat și închis de mai multe ori, sub acuzația de sprijinire a membrilor Mișcării Legionare.

După detenție la Siguranța Brașov, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Jilava, Timișoara și Oradea, nu și-a mai putut relua activitatea preoțească. A murit la Sinaia, pe 28 noiembrie 1989, dorind să fie înmormântat la Mănăstirea Prislop. .

Unirea Bucovinei cu România, eveniment crucial în edificarea statului național unitar român, s-a consumat la 28 noiembrie 1918, urmând unirea Basarabiei (27 martie 1918) și precedând unirea Transilvaniei (1 decembrie 1918). Această acțiune, plasată în contextul Primului Război Mondial și al destrămării Imperiului Austro-Ungar, a fost rezultatul unui amplu proces politic inițiat de mișcarea națională română din Bucovina.

La 27 octombrie 1918, la Cernăuți, a avut loc o adunare monumentală a românilor bucovineni, având ca scop fundamental proclamarea unei Constituante și alegerea unui Consiliu Național, organ reprezentativ al aspirațiilor naționale ale populației românești din Bucovina. Acest Consiliu Național, format din 50 de membri, cu o majoritate covârșitoare de români, l-a avut ca președinte pe Iancu Flondor, personalitate marcantă a mișcării naționale bucovinene, asumându-și conducerea provinciei timp de o lună, până la unirea cu România.

Proclamarea unirii, citită de Iancu Flondor, a fost însoțită de ample manifestări culturale și patriotice, reflectând entuziasmul și bucuria imensă a populației. În aceeași zi, Congresul General al Bucovinei a notificat puterile Antantei decizia locuitorilor de a reveni la vechile hotare, sub suzeranitatea Regatului României, invocând "dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta".

Delegația Bucovinei a ajuns la Iași într-un moment istoric complex: regele Ferdinand, guvernul și alte autorități se aflau în drum spre București, după retragerea din capitală, ocupată de forțele germano-austro-ungare. Bucovinenii s-au alăturat regelui Ferdinand, participând la intrarea triumfală a acestuia în capitala României Mari. În contrast cu evenimentele glorioase ale unirii, amintim de moartea tragică a lui Mircea Vulcănescu, decedat la 28 octombrie 1952 în închisoarea de la Aiud.

Născut la 3 martie 1904, la București, acesta a fost o figură complexă și controversată. Economist, sociolog, filosof, scriitor, publicist, teolog și profesor de etică în perioada interbelică, a devenit ulterior o victimă a regimului comunist.

Figura lui Mircea Vulcănescu este marcată de dezbateri aprinse: unii îl consideră un martir, iar alții îi reproșează participarea la guvernul lui Ion Antonescu, implicat în elaborarea de legi antisemite. Adepții memoriei sale curate subliniază rolul său de tehnocrat, negând implicarea directă în punerea în aplicare a acestor legi.

Se evidențiază rolul său crucial în negocieri cu cel de-al Treilea Reich, prin care a obținut pentru Banca Națională a României opt vagoane de aur confiscate de URSS, și în dotarea Armatei a 4-a cu echipament militar german nou. Pentru meritele sale, a fost decorat de Regele Carol al II-lea și Regele Mihai I.

Închis la Aiud, a ținut conferințe subversive, menținând moralul deținuților. Izolat în hrubele secției 1, a împărțit suferința cu ceilalți 12 deținuți, chiar salvându-i viața unuia dintre aceștia, oferindu-și propriul corp ca pat.

A murit de boală pulmonară, ca urmare a condițiilor inumane din închisoare, lăsând ca testament cuvintele simple și pline de înțelepciune: „Să nu ne răzbunați!”. O altă personalitate marcantă, prințesa Martha Bibescu, scriitoare, a decedat la 28 noiembrie 1973 la Paris. Născută la 28 ianuarie 1889 la București, fiica lui Ion Lahovari și Smaranda Mavrocordat, a devenit prințesă prin căsătoria cu prințul George Valentin Bibescu.

Cunoscută pentru „Cele opt paradisuri”, carte premiată de Academia Franceză, a fost membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles. Printre scrierile sale se numără romanul „Papagalul verde”, „Izvor, țara sălciilor”, și paginile de memorialistică din „La bal cu M.

Proust” și „Corespondența cu Paul Claudel”. În fine, 28 noiembrie 1989 marchează decesul părintelui Arsenie Boca, preot, teolog și pictor de biserici, stareț la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus și la Mănăstirea Prislop. Născut la 29 septembrie 1910 în satul Vața de Sus, a absolvit liceul în 1929 și a urmat studii teologice.

După o perioadă la Muntele Athos, a devenit duhovnic la mănăstirile menționate mai sus. Sub regimul comunist, a fost persecutat, arestat și închis de mai multe ori, acuzat de sprijinirea Mișcării Legionare.

A trecut prin închisorile din Brașov, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Jilava, Timișoara și Oradea. După eliberare, nu și-a mai putut relua activitatea pastorală, decedând la 28 noiembrie 1989 la Sinaia, dorind să fie înmormântat la Mănăstirea Prislop. .

Viața și moștenirea complexă a lui Mircea Vulcănescu, economist, sociolog, filosof, scriitor, publicist, teolog și profesor de etică, rămân marcate de o puternică controversă istorică. Născut la București la 3 martie 1904, a cunoscut o ascensiune remarcabilă în perioada interbelică, deținând poziții importante și fiind recunoscut pentru contribuțiile sale intelectuale.

Însă, venirea la putere a comuniștilor a transformat existența sa într-o dramatică luptă pentru supraviețuire și, în final, în moartea sa prematură, la vârsta de 48 de ani, în temnițele comuniste. Această sfârșit tragic a alimentat imaginea sa de martir în ochii unora, dar a și intensificat criticile la adresa implicațiilor sale în guvernul lui Ion Antonescu, un regim marcat de legi antisemite. Debatul privind moștenirea lui Vulcănescu se concentrează pe rolul său în timpul regimului Antonescu.

Adepții săi subliniază faptul că funcția sa de economist și tehnocrat nu implica o participare directă la punerea în aplicare a politicilor antisemite. Aceștia evidențiază, dimpotrivă, meritele sale deosebite în negocieri cu cel de-al Treilea Reich, punctând succesul său în recuperarea a opt vagoane de aur confiscate de URSS de la Banca Națională a României, precum și înzestrarea Armatei a 4-a cu echipament militar german nou.

Aceste realizări au fost recunoscute prin înalte distincții acordate de Regele Carol al II-lea și Regele Mihai I. Decorațiile reflectă recunoașterea serviciilor sale importante aduse statului român. În contrast, criticii accentuează asocierea sa cu un regim responsabil de persecuții împotriva comunității evreiești, subliniind gravitatea implicării într-un astfel de context istoric, indiferent de natura specifică a funcției.

Controversa persistă, alimentată de absența unui consens clar asupra rolului său în evenimentele istorice marcate de represiune și nedreptate. Închis la Aiud, Vulcănescu a demonstrat o remarcabilă rezistență morală, susținând moralul celorlalți deținuți prin conferințe considerate subversive de către torționari. Izolat într-o celulă împreună cu alți 12 bărbați, în condiții inumane – dezbrăcați și lăsați în frig, fără paturi sau scaune –, și-a demonstrat compasiunea salvând viața unui deținut epuizat, așezându-se pe cimentul rece ca o saltea pentru acesta.

Moartea sa pe 28 octombrie 1952, cauzată de boli pulmonare agravate de tratamentul inuman, a fost încununată de un testament simplu și profund: „Să nu ne răzbunați!”. Acest testament transmite o lecție de iertare și de transcendență a urii, constituind o dimensiune esențială a personalității sale. În contrast cu drama existenței lui Mircea Vulcănescu, principesa Martha Bibescu (născută la 28 ianuarie 1889, la București și decedată la 28 noiembrie 1973, la Paris), fiica lui Ion Lahovari și a Smarandei Mavrocordat, a trăit o viață marcată de succes literar și aristocratic.

Căsătorită în 1902 cu prințul George Valentin Bibescu, a devenit o figură proeminentă a societății, călătorind în Persia și scriind celebra carte „Cele opt paradisuri”, premiată de Academia Franceză. Membră a Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles din 1995, opera sa literară cuprinde romane precum „Papagalul verde” și „Izvor, țara sălciilor”, precum și pagini de memorialistică în volumele „La bal cu M.

Proust” și „Corespondența cu Paul Claudel”. O altă personalitate marcantă a secolului XX, duhovnicul Arsenie Boca (născut la 29 septembrie 1910, în satul Vața de Sus, Munții Zarandului, sub numele de Zian Vălean și decedat la 28 noiembrie 1989, la Sinaia), a avut o viață dedicată religiei, teologiei și picturii bisericești. Șef de promoție la liceul din Brad (absolvit în 1929), și-a dedicat viața religiei, ajungând stareț la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus și apoi la Mănăstirea Prislop.

Persecuțiile comuniste l-au marcat profund, fiind arestat și închis de mai multe ori, sub acuzația de sprijinire a membrilor Mișcării Legionare. A trecut prin închisorile Siguranței din Brașov, lagărele de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, și închisorile Jilava, Timișoara și Oradea.

După eliberare, nu și-a mai putut relua activitatea preoțească, decedând cu dorința de a fi înmormântat la Mănăstirea Prislop. Aceste trei figuri – Vulcănescu, Bibescu și Boca – reprezintă aspecte diverse ale istoriei românești a secolului XX, ilustrând atât triumfurile, cât și tragediile unei perioade tumultoase. .

Prințesa Martha Bibescu, născută la București în ziua de 28 ianuarie 1889, a strălucit în cercurile literare și aristocratice ale secolului XX, lăsând în urmă o moștenire bogată în scrieri și o viață marcată de eleganță și sofisticare. Fiica lui Ion Lahovari și a Smarandei Mavrocordat, destinul său s-a împletit indisolubil cu cel al prințului George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui Gheorghe Bibescu, pe care l-a cunoscut și l-a iubit, căsătorindu-se cu acesta în 1902.

Această uniune a consacrat-o ca Prințesa Martha Bibescu, un titlu care nu a fost doar unul nobiliar, ci și o reflectare a grației și a inteligenței sale remarcabile. Călătoriile ei, pline de aventură și inspirație, au conturat imaginea unei femei cosmopolite, fascinată de culturile lumii.

O dovadă concretă a acestei pasiuni este cartea "Cele opt paradisuri", rezultat al unei călătorii memorabile în Persia, o lucrare care i-a adus recunoașterea Academiei Franceze, o confirmare a talentului său literar. Ambițiile ei intelectuale nu s-au limitat doar la scriere.

În 1995, a primit înalta distincție de membru al Academiei Regale de limbă și literatură franceză din Bruxelles, un semn al aprecierii internaționale a operei sale literare. Creațiile sale literare au cuprins o gamă vastă de genuri, de la romanul captivant "Papagalul verde" la poezia lirică din "Izvor, țara sălciilor", fără a uita paginile memorabile de memorialistică din "La bal cu M.

Proust" și "Corespondența cu Paul Claudel", lucrări care oferă o perspectivă unică asupra lumii sale interioare și a epocii în care a trăit. Moartea ei, survenită la Paris, în ziua de 28 noiembrie 1973, a marcat sfârșitul unei vieți excepționale, dar opera ei literară continuă să inspire și să fascineze generații întregi. În contrast cu viața elegantă a Prințesei Bibescu, destinul duhovnicului Arsenie Boca a fost marcat de o altă poveste, una de asceză, credință și suferință.

Zian Vălean, numele său la naștere, a venit pe lume în satul Vața de Sus din Munții Zarandului, la 29 septembrie 1910. Genialitatea sa intelectuală a fost evidentă încă din tinerețe, culminând cu reușita excepțională de a fi șef de promoție la liceul din Brad, absolvit în 1929.

Alegerea sa de a urma o carieră teologică a reprezentat o ruptură cu viața rurală, un pas decisiv spre o viață dedicată slujirii lui Dumnezeu. După o perioadă de formare spirituală pe Muntele Athos, Arsenie Boca a devenit duhovnic la Mănăstirea Brâncoveanu din Munții Făgăraș, apoi la Mănăstirea Prislop din Țara Hațegului, la circa 100 de kilometri de locul său natal.

Anii regimului comunist au adus o schimbare dramatică în viața sa. Începând cu 1945, Arsenie Boca a fost inclus pe lista neagră a autorităților comuniste, acuzat, fără dovezi concrete, de sprijinirea membrilor Mișcării Legionare.

Închis și persecutat, a trecut prin închisorile Siguranței din Brașov, prin muncile istovitoare de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, și prin închisorile din Jilava, Timișoara și Oradea, experimentând cruzimea și nedreptatea unui sistem totalitar. După eliberare, nu și-a mai putut relua activitatea de preot, dar credința sa a rămas neclintită.

Moartea sa, survenită la Sinaia în 28 noiembrie 1989, a fost urmată de înmormântarea la Mănăstirea Prislop, conform dorinței sale. Două destine, două vieți complet diferite, marcate însă ambele de o amprentă puternică asupra istoriei României, una în lumea literară și aristocratică, cealaltă în cea a credinței și a suferinței. .

Născut Zian Vălean în 29 septembrie 1910, în satul Vaţa de Sus, din inima Munților Zarandului, Arsenie Boca a fost o personalitate marcantă a secolului XX, a cărui viață a îmbinat harul duhovnicesc cu talentul artistic și o rezistență neclintită în fața regimului comunist. Drumul său, presărat cu provocări și încercări, a început în Țara Zarandului, unde strălucire academică i-a marcat tinerețea.

Relatările foștilor săi colegi de liceu din Brad confirmă faptul că a fost șeful de promoție, absolvind în anul 1929. Această performanță academică a fost doar un prim pas spre o vocație mult mai amplă, cea religioasă, determinându-l să abandoneze definitiv peisajele natale pentru a se dedica teologiei. După o perioadă de introspecție spirituală și studiu aprofundat, inclusiv o perioadă petrecută la o mănăstire de pe Muntele Athos, Arsenie Boca a îmbrățișat rolul de preot, teolog și pictor de biserici, dezvoltându-și un talent remarcabil în arta icoanelor.

A slujit cu devotament la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, din Munții Făgăraș, pentru ca mai târziu să își găsească liniștea și să-și desfășoare activitatea la Mănăstirea Prislop, din Țara Hațegului, la aproximativ 100 de kilometri de locul său de naștere, o distanță simbolică ce marchează, poate, o călătorie spirituală complexă. Însă destinul său a fost marcat de evenimentele istorice tulburi ale anului 1945. Instaurarea regimului comunist a adus cu sine persecuții intense pentru clerici și intelectuali.

Arsenie Boca, din nefericire, nu a scăpat de furia autorităților comuniste, fiind inclus pe lista neagră a regimului, acuzat pe nedrept de susținere a membrilor Mișcării Legionare. Ani grei de suferință au urmat, marcati de arestări repetate și detenție în cele mai crunte locuri: arestul Siguranței din Brașov, munca forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, alături de zeci de mii de deținuți politici, și închisorile din Jilava, Timișoara și Oradea, toate acestea până la mijlocul anilor 1950. Experiența teribilă a închisorilor comuniste i-a marcat profund viața, împiedicându-l să-și reia activitatea pastorală după eliberare.

În ciuda suferințelor îndurate, credința și devotamentul său au rămas neclintite. Arsenie Boca s-a stins din viață în 28 noiembrie 1989, la Sinaia, dorința sa fiind să-și găsească odihna veșnică la Mănăstirea Prislop, locul unde, în cele din urmă, a găsit pacea, în apropierea muntelui care i-a fost martor atât la ascensiunea spirituală, cât și la încercările grele ale vieții sale. .