Ion Cristoiu despre solicitările partidelor pentru o "ofensivă rusească"
Sursa imagine:
După 1989, anticomunismul a rescris istoria, prezentând PNȚ și PNL ca victime ale PCR, ignorând alianța acestora cu PCR în iunie 1944. Această alianță, alături de PSD, a solicitat o ofensivă sovietică pentru răsturnarea lui Antonescu. Articolul compară situația României din 20 iunie 1944 – 12 octombrie 1944 cu cea a Finlandei în 1944, unde, spre deosebire de România, opoziția la Mannerheim nu a apelat la o alianță cu comuniștii pentru a-și asigura supraviețuirea în fața avansului sovietic. În timp ce Finlanda, după o bătălie aprigă, a obținut un armistițiu, evitând cucerirea sovietică, România a ales o cale diferită, cu consecințe istorice profunde.
VREMEA
CURS VALUTAR
Alte Stiri
Pactul încheiat la 20 iunie 1944 între PNȚ, PNL, PSD și Partidul Comunist Român reprezintă un moment crucial în istoria României, marcat de o alianță neașteptată între forțele politice autohtone și o formațiune politică aflată sub dominația directă a Armatei Roșii. Această apropiere, dictată de contextul geopolitic extrem de volatil și de presiunea iminentă a ofensivei sovietice, a fost împinsă de slăbiciunea regimului Antonescu, subminat din interior de generali care, preocupați de propria siguranță, intriguiau activ pentru salvarea pielii lor printr-o schimbare de alianță.
Apropierea de puterea sovietică, aflată deja la porțile Moldovei, a fost văzută ca singura soluție de supraviețuire politică pentru elitele românești. Această nouă coaliție, extrem de fragilă și efemeră, a supraviețuit doar pentru scurt timp după 23 august 1944. Înainte de această dată, însă, s-a elaborat un plan secret, menit să grăbească căderea lui Antonescu.
Acest plan, transmis către Ankara și Stockholm – canale cunoscute de sovietici – solicita explicit o ofensivă sovietică pe frontul românesc, astfel facilitând lovitura de stat împotriva Mareșalului. Strategia era una clară: sacrificarea unei anumite măsuri de suveranitate națională pentru a evita o cucerire totală și impunerea unei ocupații militare mai drastice. Situația României în 1944, sub presiunea iminentă a Armatei Roșii, prezintă o paralelă interesantă cu cea a Finlandei lui Mannerheim.
Asemenea României, Finlanda se confrunta cu o invazie sovietică brutală. Pe 9 iunie 1944, un bombardament devastator, fără precedent în violența sa, a lovit fortificațiile finlandeze din istmul Karelia.
Douăzeci de divizii de artilerie și 400 de avioane rusești au participat la acest atac, care a pregătit calea pentru înaintarea a 12 divizii de tancuri. Ofensiva sovietică a fost însă oprită după o luptă crâncenă, înregistrându-se în 21 iulie 1944 o victorie decisivă a finlandezilor la Tali-Ihantala.
Armata Roșie a fost blocată, nereușind să depășească linia frontierei impusă de URSS în martie 1940, după Războiul de Iarnă. Stalin, conștient că acest front secundar finlandez consuma resurse militare necesare pentru ofensiva principală pe axa Moscova-Berlin, a acceptat o încetare a focului în noaptea de 4 spre 5 septembrie 1944. Armistițiul, semnat oficial la 19 septembrie 1944, a fost extrem de costisitor din punct de vedere economic pentru Finlanda, dar a salvat țara de o soartă mult mai tragică: cucerirea totală de către Armata Roșie și impunerea unei dictaturi comuniste. Paralela dintre România și Finlanda se extinde și la nivelul intern.
Asemenea situației din România, unde exista o opoziție internă la regimul Antonescu, în Finlanda, Partidul Comunist Finlandez, aflat în ilegalitate încă din anii '20 și sub influența directă a URSS, nu a beneficiat de o alianță cu forțele politice autohtone. Spre deosebire de elitele politice române, niciun lider finlandez nu a considerat că o alianță cu Partidul Comunist Finlandez ar fi putut reprezenta o soluție pentru a se apropia de puterea sovietică.
Contextul politic și deciziile luate în ambele țări evidențiază diferențele în abordarea situației de criză sub presiunea puterii sovietice. .
