Iliescu 1990 vs. Brătianu 1866: Analiza lui Dan Dungaciu asupra diferențelor

Reinstaurarea monarhiei în România, în contextul aspirațiilor occidentale ale țării la începutul secolului XX, ar fi oferit un avantaj strategic incontestabil. Această afirmație se bazează pe conceptul de "geografie simbolică", o componentă crucială în construirea identității naționale și a percepției externe.

Lipsa unei astfel de geografii simbolice, capabile să proiecteze România într-o imagine consistentă și atractivă pentru Occident, constituia o lacună majoră pe care monarhia, prin tradiția și simbolistica sa, putea să o acopere. Într-un spațiu politic marcat de aspirații la modernizare și integrare europeană, monarhia reprezenta un element de continuitate istorică și de ancorare în tradițiile occidentale, facilitând astfel o mai bună conectare la nivel perceptiv, dar și practic, cu țările din Vest.

Această conexiune simbolică era vitală pentru a consolida legăturile politice și economice cu Occidentul. Este esențial de subliniat că opțiunea pentru monarhie nu reflecta o preferință personală a promotorilor acestui proiect. Paradoxal, inițiativa monarhistă din România a fost susținută, în secolul al XIX-lea, chiar de generația pașoptistă, o generație considerată, în general, ne-monarhistă, dacă nu chiar anti-monarhistă.

Ion C. Brătianu și alți lideri ai acestei generații au perceput monarhia nu ca un ideal politic în sine, ci ca un instrument strategic esențial pentru modernizarea și integrarea României în contextul european. Pentru a elucida acest aspect, trebuie să definim mai precis termenul de "geografie simbolică".

Aceasta se referă la modul în care o populație se percepe pe sine însăși pe harta lumii, justificându-și locul prin argumente specifice, atât față de propria sa identitate, cât și față de celelalte națiuni. Geografia simbolică este deci o construcție complexă, rezultată din autopercepție și din imaginea proiectată către exterior.

Ea reprezintă simultan ceea ce o națiune crede că este și ceea ce alte națiuni percep despre ea. Un exemplu relevant pentru a ilustra importanța geografiei simbolice îl constituie distincția făcută la Bruxelles, în timpul procesului de aderare la UE, între "neighbors of Europe" și "European neighbors". "Vecinii europeni" beneficiau de o poziție mult mai favorabilă în perspectiva integrării, spre deosebire de "vecinii Europei", care se confruntau cu obstacole semnificative. Această distincție oferă o perspectivă pertinentă asupra modului în care geografia simbolică a influențat destinul politic al statelor din Europa Centrală și de Est după căderea Cortinei de Fier.

Statele care au aderat ulterior la UE au parcurs un traseu similar, trecând de la statutul de "vecini ai Europei" la cel de "vecini europeni". Acest parcurs a constat în trei etape cheie: asumarea unei geografii simbolice europene, integrarea în NATO și, în final, aderarea la Uniunea Europeană.

Viteza de integrare a fost direct proporțională cu consistența și eficacitatea geografiei simbolice asumate atât de elitele politice, cât și de populație. Sloganurile "Suntem europeni!" și "Înapoi în Europa!", rostite în 1989 de către populațiile din țările comuniste, ilustrează asumarea unei geografii simbolice europene. Această asumare a trebuit, însă, să fie susținută de argumente solide, capabile să convingă statele și populațiile europene de apartenența reală a acestor țări la spațiul european.

Fiecare stat a apelat la resursele istorice și la contextul geografic propriu pentru a-și construi această geografie simbolică. După căderea regimurilor comuniste, geografiile simbolice, inițial tacite, au devenit explicite și instrumentale în procesul de integrare europeană. Succesul lor a depins de capacitatea fiecărei țări de a-și prezenta identitatea într-o manieră care să rezoneze cu percepția occidentală.

Obiectivul era să se creeze o imagine recognoscibilă, care să indice o apartenență la spațiul european, prezentându-se ca "unul de-al lor". Geografia simbolică eficientă a facilitat comunicarea și a creat premisele pentru o integrare mai ușoară. Comparând experiența diferitelor state, se observă strategii diverse de construcție a geografiei simbolice.

Germania de Est a beneficiat de o identitate germană puternică, fiind recunoscută imediat ca parte a Europei, ceea ce a facilitat reunificarea din 3 octombrie 1990. Polonia, Ungaria și Cehoslovacia au utilizat cu succes mitul Europei Centrale ("Mitteleuropa"), un concept care a justificat reintegrarea lor rapidă în spațiul european.

Acest mit, construit cu ajutorul unor entități majore precum Biserica Catolică și diverse institute de cercetare, a avut o eficacitate remarcabilă. După ce și-a îndeplinit rolul, mitul Europei Centrale și-a pierdut însă relevanța. Statele baltice au apelat la o altă strategie, bazându-se pe istoria lor interbelică și pe ne-recunoașterea anexării lor de către URSS de către Statele Unite.

Constituțiile acestor state, adoptate după independență, fac referire explicită la statalitatea interbelică, prezentând ocupația sovietică ca o întrerupere temporară a cursul istoric natural. Această strategie de întoarcere la un trecut anterior ocupației a reprezentat o geografie simbolică eficientă, care a facilitat integrarea lor rapidă în spațiul euro-atlantic. .

România, la fel ca și Bulgaria, s-a confruntat cu o provocare majoră în definirea propriei identități geopolitice în peisajul european post-comunist. Ambele țări au căutat, inițial, o ancoră geografică simbolică în diferite spații – România, explorând chiar și posibilitățile unei integrări în Europa Centrală, eforturi care, însă, s-au dovedit infructuoase.

Soluția de compromis, adoptată ulterior, a fost identificarea cu spațiul sud-est european, o identitate construită în mare măsură prin negație – "noi nu suntem balcanici!". Este important să amintim că, în acea perioadă, termenul "balcanic" era asociat cu imaginea ambiguă și violentă a fostei Iugoslavii, o percepție sistematic amplificată, așa cum demonstrează Irina Todorova în lucrarea sa, transformându-se într-un adevărat "sport academic" al anilor '90, o esențializare negativă a realității balcanice.

Balcanii, prin urmare, reprezentau un loc de care România, obsesivă în dorința de a se distanța de această imagine, dorea să se detașeze cu orice preț, căutându-și o legitimitate europeană alternativă. Această căutare a unei geografii simbolice alternative s-ar fi putut concentra, teoretic, pe o resursă extrem de valoroasă: perioada interbelică a României, oferind o punte de legătură cu o eră pre-sovietică, un model comparabil cu cel baltic, dar cu o substanță istorică mult mai bogată. Prezența Regelui Mihai, singurul șef de stat român în viață din perioada ocupației comuniste, reprezenta un atu crucial.

Figura sa putea fi o legătură directă și palpabilă cu o Românie interbelică în care europenitatea era asumată firesc, furnizând argumente consistente pentru o poziționare credibilă în geografia simbolică europeană, o poziționare brutal întreruptă de ocupația sovietică. Monarhia, prin urmare, avea potențialul de a juca un rol determinant în construirea unei imagini de sine puternice și atrăgătoare pentru partenerii europeni. Însă, clasa politică de la București a ignorat această oportunitate, evitând o reconectare oficială cu perioada interbelică în primii ani ai României postcomuniste.

Această decizie a generat dificultăți majore în definirea unei imagini de sine convingătoare, atât pentru români, cât și pentru partenerii euro-atlantici. Lipsa unei referințe solide la trecutul interbelic a lăsat România fără argumente consistente, reducând identitatea sa la atributul vag de stat sud-est european, nici măcar latinitatea nefiind valorificată ca un brand puternic, cu o prezență simbolică vizibilă și consistentă. Întrebarea esențială, legată de proiectul monarhist, devine astfel mai clară: reintroducerea monarhiei nu ar fi trebuit să fie o opțiune politică personală a elitelor, ci un instrument strategic pentru plasarea României pe orbita europeană, o poziționare naturală.

Geografia simbolică a României ar fi trebuit să se axeze pe întoarcerea la democrația europeană, bazându-se pe reinstalarea monarhiei ca o punte de legătură vitală între trecut și prezent, prin intermediul Regelui Mihai. Această viziune strategică a lipsit însă în anii '90. Prioritizarea opțiunilor personale și politice a demonstrat o cecitate istorică, ignorând un aspect crucial: instaurara monarhiei în România nu a fost niciodată un proiect "monarhist", nici gândit, nici implementat de monarhiști.

Dimpotrivă, principalul promotor al proiectului a fost Ion C. Brătianu, o figură complexă cu un trecut antimonarhist marcant.

Junimist radical, membru în două loji masonice franceze, Brătianu s-a implicat activ în mișcările studențești din timpul Revoluției franceze din februarie 1848, acționând pentru răsturnarea "Monarhiei din Iulie". Angajamentul său antimonarhist a fost evident, reapărând în 1870, fiind implicat în mișcările antidinastice și acuzat de complicitate la evenimentele de la Ploiești, legate de celebra "republică de la Ploiești".

Ironia sorții face ca acest Brătianu, după achitare, să devină ulterior colaboratorul apropiat al Regelui Carol I și prim-ministru între 1876-1888, perioadă marcată de câștigarea Independenței și proclamarea Regatului României. Concluzia este simplă: elitele politice care au instaurat monarhia aveau în vedere proiectul național românesc, necesitând, pentru împlinirea sa, recunoaștere internațională, echivalentă cu "integrarea europeană" de atunci. Simbolistica aleasă trebuia să construiască o geografie simbolică asumată de români și recunoscută de Occident.

Alegerea numelui "România" și nu "Dacia", accentul pe latinitate pentru legitimare europeană și nevoia unui rege cu acreditare europeană, toate acestea au constituit mecanisme de afirmare a apartenenței României la continentul european. Acest mecanism funcționa în 1860 și ulterior, dar nu a mai funcționat în 1990 și în anii următori. Diferențele nu țin de proiecte personale sau preferințe politice, ci de viziune, de capacitatea de a anticipa viitorul și de a sacrifica opțiunile private în favoarea unui scop superior, reflectând, în ultimă instanță, diferența dintre omul politic și omul de stat.

Dan Dungaciu este Președintele LARICS. .

Disputa inițială revine în prim-plan, argumentul nostru, sperăm, devenind astfel mai clar. Reintroducerea monarhiei în România, în loc să fie percepută ca o simplă preferință politică a elitelor de atunci, trebuie înțeleasă ca o strategie esențială, un instrument eficient menit să proiecteze România pe traiectoria ei firească, către integrarea europeană.

Geografia simbolică a României, în această perspectivă, trebuia să graviteze în jurul reîntoarcerii la valorile democratice europene, monarhia reprezentând acel cordon ombilical vital, ce lega prezentul de trecut prin figura Regelui Mihai. Această viziune strategică, însă, a lipsit flagrant în anii '90.

Prioritizarea opțiunilor personale, a preferințelor private, a demonstrat o orbire istorică profundă. Și aceasta pentru un motiv fundamental: instaurarea monarhiei în România nu a fost niciodată un proiect pur monarhist, conceput și implementat exclusiv de monarhiști.

Dimpotrivă! Pentru a demonstra această afirmație, este suficient să ne amintim că principalul arhitect și promotor al proiectului monarhic a fost Ion C. Brătianu.

Figura sa, paradoxală în contextul acestei dezbateri, merită o analiză mai atentă. Brătianu, unul dintre cei mai radicali junimiști din jurul „Societății studenților români” (1845), membru a două loji masonice ale radicalilor francezi, s-a format ca revoluționar în mediul acestor cercuri.

Implicarea sa în mișcările studențești din februarie 1848, la izbucnirea Revoluției franceze, a fost totală, acționând cu hotărâre pentru răsturnarea „Monarhiei din Iulie”. Angajamentul anti-monarhist al tânărului Brătianu a fost absolut neechivoc.

Și nu s-a oprit aici. În 1870, Brătianu a fost din nou implicat activ, contribuind la alimentarea mișcărilor anti-dinastice din România.

În august 1870, a fost acuzat, alături de alți radicali, de complicitate în evenimentele de la Ploiești (cunoscuta „republică de la Ploiești”), unde un grup de răzvrătiți, al cărui comitet de la București îl includea pe Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada și C.

A. Rosetti, a proclamat republica.

Deși ordinea a fost restabilită rapid, justiția l-a achitat pe Brătianu, alături de ceilalți participanți civili, două luni mai târziu. Ironia sorții, sau poate o demonstrație a complexității jocurilor politice, este că acest fervent republican a devenit ulterior cel mai apropiat colaborator al lui Carol I, ocupând funcția de prim-ministru între 1876 și 1888, perioadă marcată de cucerirea Independenței și proclamarea României ca Regat. Concluzia este evidentă: elitele politice care au instaurat monarhia aveau în vedere, înainte de orice, proiectul național românesc, a cărui realizare depindea crucial de recunoașterea internațională, echivalentă, la acea vreme, cu „integrarea europeană”. Simbolistica adoptată trebuia să contureze o geografie simbolică asumată de români și recunoscută de Occident.

De aceea România s-a numit așa, și nu „Dacia”, de aici accentul pus pe latinitate, ca mecanism de legitimare europeană a românilor, și de aici, firesc, necesitatea unui rege acreditat european, menit să formalizeze relația României cu continentul de care aparținea. Aceasta a fost situația în 1860 și ulterior. Situația din 1990 și anii care au urmat a fost radical diferită.

Diferențele nu țin de proiecte personale sau de preferințe politice ale elitelor, ci de viziune, de capacitatea de a anticipa viitorul și de a-și sacrifica opțiunile private în favoarea unui scop superior. În ultima instanță, este diferența dintre omul politic și omul de stat.

Dan Dungaciu este Președintele LARICS. O versiune mai amplă a acestui articol a fost publicată aici. .