Femei din Kenya și Etiopia blocate în Liban sub bombardamente: „Angajatorii m-au încuiat în casă și au fugit”

Frica a cuprins-o pe Andaku cu putere. Bombardamentele s-au succedat într-un ritm necruțător, zgomotos și distrugător, cu o intensitate care a copleșit-o.

„Au fost o mulțime de bombardamente. A fost prea mult.

M-am speriat foarte tare”, spune ea cu o voce tremurătoare, reflectând trauma prin care a trecut. Fiecare explozie a răsunat în inima ei, lăsând cicatrice adânci.

Zilele s-au topit una în alta, transformându-se într-un continuum confuz. Singură în casa ei, Andaku a pierdut șirul timpului, înghițită de frică și de nesiguranța prezentului.

.

Într-o situație dramatică declanșată de escaladarea conflictului dintre Israel și Hezbollah, adăposturile puse la dispoziție de guvernul libanez, în număr de aproape 900, s-au umplut complet, lăsând zeci de mii de lucrători casnici migranți, în majoritate femei, într-o situație precară. Organizația Internațională pentru Migrație (OIM) a avertizat cu privire la riscurile cu care se confruntă acești lucrători, mulți dintre ei abandonați de angajatorii lor libanezi, fie lăsați pe străzi, fie abandonați în propriile locuințe.

„Primim din ce în ce mai multe rapoarte despre lucrători casnici migranți care sunt abandonați de angajatorii lor libanezi, fie lăsați pe străzi, fie în casele lor, pe măsură ce angajatorii lor fug”, a declarat Mathieu Luciano, șeful biroului OIM în Liban, într-o conferință de presă la Geneva. Majoritatea lucrătorilor casnici migranți ajung în Liban din țări precum Kenya, Etiopia, Sudan, Sri Lanka, Bangladesh și Filipine, în speranța de a oferi sprijin financiar familiilor lor din țările de origine. Salariile lor sunt extrem de scăzute, media lunară pentru lucrătorii casnici africani fiind estimată la aproximativ 250 de dolari, în timp ce menajerele asiatice pot câștiga până la 450 de dolari.

Situația lucrătorilor casnici migranți a fost pusă în evidență de povestea Minei, din Uganda, care a lucrat ca menajeră în Liban timp de un an și patru luni. Ea a declarat pentru BBC că a fost maltratată de familia pentru care lucra, fiind bătută și dată afară din locuință.

"Familia m-a bătut, m-a împins și m-a dat afară... Erau atât de multe bombe în acea perioadă.

Când am plecat, nu aveam unde să mă duc”, a povestit Mina. Sperând să primească ajutor, Mina a fost șocată să afle că trebuie să lucreze pentru o altă familie cu un contract pe doi ani înainte de a se putea întoarce acasă. „Când m-am întors la agenție, le-am spus că am lucrat suficient pentru a-mi putea plăti biletul și a mă întoarce acasă.

Ei mi-au luat banii și mi-au cerut să lucrez într-o casă timp de doi ani pentru a putea călători acasă”, a povestit tânăra de 26 de ani. O altă lucrătoare din Kenya, Fanaka, în vârstă de 24 de ani, a relatat că agenția sa o trimitea să lucreze în case diferite la fiecare două luni și că suferea de dureri de cap continue. Femeile au raportat că s-au confruntat cu numeroase obstacole în timp ce trăiau pe străzi, multe adăposturi refuzând să le primească, susținând că erau rezervate libanezilor strămutați și nu străinilor.

Toate cele trei lucrători casnice migranți au reușit să ajungă la Caritas Liban, o organizație neguvernamentală care oferă ajutor și protecție lucrătorilor migranți din 1994. .

Mina, o tânără din Uganda, a trăit o experiență cutremurătoare în Liban, unde a lucrat ca menajeră timp de un an și patru luni. Povestea ei, relatată BBC-ului, este una de abuz și disperare.

Familia pentru care lucra a maltratat-o, supunând-o violenței fizice, forțând-o să suporte umilințe și, în final, obligând-o să fugă. „Familia m-a bătut, m-a împins și m-a dat afară..

Erau atât de multe bombe în acea perioadă. Când am plecat, nu aveam unde să mă duc”, își amintește Mina, cu un nod în gât.

Sperând să găsească ajutor, Mina s-a întors la agenția de plasare, doar ca să afle, cu o deznădejde profundă, că era obligată să lucreze pentru o altă familie, de data aceasta timp de doi ani, înainte de a putea reveni în Uganda. „Când m-am întors la agenție, le-am spus că am lucrat suficient pentru a-mi putea plăti biletul și a mă întoarce acasă.

Ei mi-au luat banii și mi-au cerut să lucrez într-o casă timp de doi ani pentru a putea călători acasă”, spune cu amar tânăra de 26 de ani. Situația Minei nu este singulară. Fanaka, o lucrătoare din Kenya în vârstă de 24 de ani, a trecut printr-un calvar similar.

Agenția ei o trimitea la familii diferite la fiecare două luni, fără a-i oferi stabilitate și suferind în continuu de dureri de cap. "Am lucrat pentru atâția șefi diferiți, nu știu câte case am schimbat..

Era foarte greu să mă acomodez mereu. Începeam să simt dureri de cap teribile și de multe ori nu aveam timp să dorm, nici măcar de o oră.

Am fost trimisă de la o casă la alta, fără a mă putea opri nicăieri", povestește Fanaka, vocea ei tremurând de oboseală. Situația acestor femei s-a agravat când s-au trezit pe străzi, fără adăpost.

Adăposturile din Liban le-au refuzat, considerându-le străine, neavând acces la spațiile dedicate libanezilor strămutați. „Nu știam unde să merg, unde să găsesc o bucată de pâine și un loc de dormit..

Am bătut la atâtea uși, dar nimeni nu m-a primit. Mi-au spus că e doar pentru libanezi”, își amintește Mina, cu ochii umezi. Toate trei au găsit în final o rază de speranță la Caritas Liban, o organizație neguvernamentală care, din 1994, oferă ajutor și protecție lucrătorilor migranți.

.