Epuizare și eroism: Mărturii ale unui medic de la Revoluție despre operații salvatoare

Imaginea lui Nicolae Ceaușescu, surprins într-un moment de vulnerabilitate absolută, cu expresia feței trădând o amestecătură de spaimă și uimire, buzele mișcându-se stângaci, încercând zadarnic să articuleze cuvinte, iar mâna ridicată într-un gest inutil, a făcut rapid înconjurul lumii, difuzată pe marile posturi de televiziune internaționale. Televiziunea Română, după acest moment crucial, a întrerupt brusc transmisia în direct, pentru a o relua imediat, însă, cu o abilitate remarcabilă de a ascunde realitatea, a continuat parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, oferind publicului imagini pre-înregistrate cu finalul grăbit al adunării populare din Piața Palatului.

Înainte de această întrerupere neașteptată, Ceaușescu reușise să anunțe o creștere a salariilor, pensiilor și ajutoarelor sociale, un gest disperat, târziu, de a calma spiritele revoltei ce fierbeau deja sub suprafață. Însă, vestea căderii lui Ceaușescu, prevestită de acea imagine scurtă, dar extrem de sugestivă, s-a răspândit ca un fulger prin București. În scurt timp, centrul Capitalei, de la Piața Romană până la Piața Unirii, și de la Piața Kogălniceanu până la Piața Rosetti, a fost invadat de valuri de protestatari.

În fața impunătorului Hotel Intercontinental, tineri îndurerați au ținut momente de reculegere în memoria victimelor din Timișoara, un act de solidaritate emoționant ce prevestea amploarea confruntării iminente. Orașul, în câteva ore, se transformase într-un câmp de luptă improvizat.

De o parte, manifestanții, o masă neuniformă, neînarmați în mare parte, mulți purtând flori pe care le ofereau soldaților într-un gest de pace, de cealaltă, o forță de represiune impunătoare: soldați înarmați, cu căști și scuturi, aliniați pe străzile principale, flancați de tancuri, transportoare blindate de trupe (TAB-uri), unități ale USLA și civili înarmați, gata să apere cu orice preț regimul. Focuri de armă au răsunat dinspre clădiri, din mijlocul mulțimii, de pe străzile laterale și chiar din tancuri. Manifestanții neînarmați au devenit ținte, unii fiind împușcați mortal.

Cei care au supraviețuit au fost doborâți la pământ de jeturile puternice de apă ale mașinilor de pompieri, transformate în arme de represiune. Arestați fără milă, au fost încărcați în mașinile Miliției și duși la temnița de la Jilava.

În fața acestei agresiuni brutale, manifestanții au încercat să se organizeze, să se apere, să reziste. În fața restaurantului „Dunărea”, vizavi de Hotelul Intercontinental, s-a improvizat o baricadă, devenită sediu provizoriu al revoltei, dar și ținta principală a atacurilor forțelor de ordine.

La miezul nopții, sub o ploaie de gloanțe și o represiune fără precedent, baricada a fost distrusă sistematic, macaralele demontând-o bucată cu bucată. Până după ora 3:00 dimineața, focurile de armă au continuat cu intensitate.

Dimineața, sângele de pe asfalt era spălat, iar Capitala, cu o impasibilitate macabră, își relua aparența unei zile obișnuite, ascundând sub stratul de curățenie urmele unei nopți de teroare. .

Săptămâna Revoluției Române a lăsat o amprentă de neșters asupra medicului Mircea Beuran, chirurg la Spitalul de Urgență Floreasca din București. Amintirile sale despre acele zile intense, petrecute în întregime în incinta spitalului, încep în după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989.

Atmosfera tensionată din stradă, descrisă de medic cu cuvintele: „Strada era plină de oameni. Se auzeau focuri de armă și, odată cu lăsarea serii, au început să sune sirenele mașinilor militare,” l-a determinat, alături de o mare parte a corpului medical, să rămână la datorie.

Spitalul Floreasca s-a transformat rapid într-un punct crucial de primire a victimelor evenimentelor din acea perioadă. Medicul își amintește cu o durere palpabilă de „primii doi morți pe care i-am văzut erau tineri, aduși de la Piața Universității, loviți de o mașină militară,” un moment care a marcat începutul unui flux continuu de răniți, cu leziuni diverse, de la împușcături și fracturi, până la plăgi provocate de căderi sau loviri în urma ciocnirilor cu forțele de ordine.

Presiunea a crescut exponențial. Echipele medicale, inclusiv chirurgi, ortopezi și neurochirurgi, au lucrat la capacitate maximă, depășind cu mult limitele obișnuite.

Beuran descrie haosul organizat din acele zile: „Împreună cu echipe de ortopezi și neurochirurgi, interveneam pentru a salva vieți. Uneori, numărul accidentaților și al răniților împușcați depășea capacitatea blocului operator.

Lucrau simultan nouă săli de operație.” Noaptea era un adevărat infern: „De la ora 7, 8 seara până dimineața, ajungeau răniți împușcați. Spitalul a funcționat fără oprire, cu ajutorul medicilor care nu erau chirurgi, dar veneau să ajute voluntar.

Și studenții și rezidenții erau alături de noi,” un efort colectiv impresionant susținut de solidaritate și spirit de sacrificiu. Victimele nu proveneau doar de pe frontul direct al confruntărilor. Beuran adaugă un alt aspect tragic al situației: „Jeturile de apă îi catapultau și impactul cu asfaltul provoca tot felul de fracturi și răni.

Au fost și plăgi grave de abdomen, care necesitau intervenții rapide,” demonstrând amploarea consecințelor evenimentelor. În ciuda acestui dezastru uman, spitalul era pregătit, cel puțin din punct de vedere al resurselor: „Aveam tot ce ne trebuia.

După cutremurul din '77, spitalele au fost echipate pentru orice tip de calamități, și am avut materialele necesare,” o moștenire neașteptată a unei tragedii anterioare. Confuzia și suspiciunea au predominat. Gărzile patriotice, cu metodele lor discutabile, complicau și mai mult situația: „Acestea verificau identitatea oamenilor care ajungeau la spital, căutând teroriștii, unii dintre ei fiind identificați după „unghiile tăiate” sau „treningul de dedesubt”.

„Chiar și teroriștii au primit asistență medicală, nimeni nu a fost refuzat,” subliniind principiul umanitar fundamental al profesiei medicale. Se vehiculau zvonuri despre posibile atacuri asupra spitalului: „Se spunea că teroriștii vor ataca spitalul ca să își recupereze victimele, dar nu a venit nimeni,” iar măsurile de precauție, cum ar fi acoperirea geamurilor cu dulapuri, erau luate în serios. Pe lângă trauma evenimentelor, Beuran își amintește și de reîntâlnirile emoționante cu unii dintre pacienții săi, cum ar fi cazul unui pacient împușcat și operat la Floreasca, pe care l-a revăzut după câțiva ani.

În acest context, se inserează și evoluția evenimentelor politice: noaptea de 21 spre 22 decembrie, Ceaușescu a fost informat despre înăbușirea mișcării de stradă, pentru ca în dimineața următoare, să se confrunte cu o revoltă populară mult mai mare, care l-a determinat să părăsească sediul Comitetului Central cu un elicopter, marcând astfel sfârșitul regimului comunist. Amintirile lui Mircea Beuran conturează o imagine vie și dureroasă a Revoluției Române, văzută prin prisma unei săptămâni petrecute în mijlocul haosului și al suferinței, dar și al solidarității și al devotamentului extraordinar al corpului medical. .