Dumitru Crudu: Atacurile neașteptate sunt o constantă.
Sursa imagine:
Dumitru Crudu, fostul șef al SRI, a declarat într-un interviu acordat presei că ”bombele cad mereu pe neprins de veste”. Crudu a adăugat că ”este o realitate, indiferent de cât de bine pregătită este o țară, indiferent de cât de bine pregătite sunt serviciile de informații”. El a mai spus că ”este o realitate, indiferent de cât de bine pregătită este o țară, indiferent de cât de bine pregătite sunt serviciile de informații.” Crudu a menționat și faptul că ”această realitate ne obligă să fim mereu pregătiți și să ne adaptăm rapid la noile amenințări.” Interviul a fost acordat în contextul atacului terorist din 22 martie 2023 din București, care a fost catalogat drept ”un act de terorism” de către autorități.
VREMEA
CURS VALUTAR
Alte Stiri
Pereții clădirii se cutremurau cu o violență aproape insuportabilă. Patul pe care femeia zăcea chircită, cu mâinile încleștate de marginile lui, se zdrăngănea și se cutremura, ca și cum ar fi fost cuprins de o fiară nevăzută.
Camera se umplea de vuietul exploziilor, fiecare detonație amplificându-i frica înghețată. Bombele rusești, ca niște fiare sălbatice, păreau să se năpustească din cer peste orașul lor asediat, distrugând tot ce le ieșea în cale.
Nu mai mâncaseră de aproape o săptămână, iar el, bărbatul ei, plecase în oraș ca să găsească ceva de mâncare, lăsând-o singură în subsolul teatrului distrus. O speranță slabă, dar o speranță totuși.
Dar acum, gândul terifiant o străpunsese: și el putea fi o victimă a bombelor. O frică profundă o cuprinse, o frică ce se încolăcise strâns de inima ei, paralizând-o.
Fără el, știa prea bine, ar fi fost condamnată la o moarte lentă, singură și uitată în acest subsol întunecat. Timpul se scurgea, lent și apăsător. Patru ore trecuseră, iar el nu se întorsese.
Oare fugise din oraș? Sau fusese ucis? Gândul i-a adus lacrimi amare pe obraji. Plânsul ei a străbătut tăcerea din subsol, un plâns fără speranță, un plâns care striga disperarea ei.
Exploziile bombelor s-au oprit, dar plânsul ei continua, ca un ecou care o bântuia. Până și propria ei respirație părea străină, ca și cum ar fi fost respirația altuia.
Nimeni nu ar fi găsit-o niciodată aici, în subsolul ăsta, ascuns sub ruinele teatrului. Singurul loc intact din clădirea distrusă.
Aici se adăpostiseseră când au început bombardamentele, sperând să supraviețuiască infernului. Acum, în subsolul ăsta, singură și neajutorată, ea nu se putea da jos din pat. Ușa s-a deschis brusc, și el a intrat în încăpere, cu o pâine în mâna stângă.
Mâna dreaptă era bandajată, cu un tifon pătat de sânge, o rană care îi vorbea de un pericol la care fusese supus. El i-a înmânat pâinea, o pâine care părea singura rază de lumină în întunericul ei, și s-a prăbușit lângă patul ei, răsuflând greu și des.
Pâinea era rece și năclăită, dar ea a dus-o la gură, mușcând din coaja ei mânjită de sânge. Un gust amar, dar un gust care îi aducea o scânteie de speranță.
.
