Dosarul Revoluției: Un procuror dezvăluie implicarea puterii filo-sovietice post-decembrie '89 în acțiuni antidemocratice

Întrebarea „Weekend Adevărul” – dacă post-revoluționara Românie a fost doar o „aceeași Mărie, dar cu altă pălărie”, mascând o continuitate a influenței comuniste – deschide o perspectivă complexă asupra tranziției. Analiza lui Cătălin Ranco Pițu aprofundează această temă, punând accentul pe afirmațiile senatorului Săndulescu, care în 1994 descria o situație alarmantă: foști colaboratori ai serviciilor secrete sovietice, instalați la putere încă din 1989 sau reintegrați ulterior, se aflau în poziții cheie în armată, serviciile secrete, Guvern și Parlament.

Săndulescu sublinia gravitatea situației, evidențiind nu doar prezența acestor persoane, ci și amploarea rețelei lor, care ocupa vârful sistemului politic românesc, având ca obiectiv principal recrutarea de noi membri. Pițu accentuează faptul că România și-a început noua viață politică sub conducerea unor indivizi în majoritate filo-sovietici, o situație care contrasta puternic cu așteptările unei rupturi definitive față de trecut.

Destrămarea URSS în 1991, potrivit lui Pițu, nu a reprezentat o schimbare fundamentală în România, întrucât noua putere, condusă de Ion Iliescu, nu urmărea o adevărată transformare de sistem. Dimpotrivă, Pițu sugerează că obiectivul era implementarea unui comunism mai pur, distinct de modelul ceaușist, dar cu aceeași orientare ideologică fundamentală.

Această perspectivă sugerează o continuitate a influenței comuniste după 1989, o „Mărie” îmbrăcată într-o „pălarie” nouă, dar cu aceleași rădăcini ideologice și persoane-cheie în structuri de putere esențiale. .

Decembrie 1989: o analiză a contextului politic și a ascensiunii lui Ion Iliescu. Ce reprezenta "dreapta" în acel moment tumultos? Nu era vorba doar de rămășițele fragile ale partidelor istorice pre-comuniste, PNȚCD și PNL, aflate în plin proces de reînființare.

Era, mai degrabă, o conștiință incipientă a opoziției anticomuniste, o forță latentă ce se contura din dorința crescândă a populației de a se debarasa de jugul comunist. Ion Iliescu, prin prisma poziției sale privilegiate, era perfect conștient de acest ferment, observând coagularea nucleelor viitoarelor partide non-comuniste.

Însă, mult dincolo de aceste mișcări organizate, el a perceput direct, pe străzi, o manifestare anticomunistă îngrijorătoare de amploare, începând cu 22 decembrie, o revoltă populară care depășea cu mult cadrele organizate ale opoziției. Această evoluție a dus la o contradicție aparentă: deși existau manifestări anticomuniste și de dreapta din 22 decembrie, concomitent cu apariția fenomenului "securist-terorist", populația, în mare parte, a perceput armata și CFSN ca salvatori ai situației. Paradoxal, până în mai 1990, noua putere a adoptat o orientare profund filo-sovietică, mimând o deschidere democratică, însă fără a lua nicio decizie importantă pentru națiune fără a-și impune voința, în lipsa vreunei reale consultări populare.

Deciziile erau dictate de liderii CFSN, în marea lor majoritate foști comuniști de rang inferior din fostul PCR. Această propagandă subtilă, dar eficientă, a avut ca rezultat o populație nepregătită pentru a vota altcineva decât Ion Iliescu în mai 1990. De ce, totuși, românii nu au perceput adevărata natură a lui Ion Iliescu, un fost adept al comunismului? Răspunsul constă într-o manipulare psihologică abil executată.

După aproape 25 de ani de sub Nicolae Ceaușescu, Iliescu s-a prezentat ca o alternativă total diferită, o gură de aer proaspăt. Știa să comunice eficient, apeland la un discurs emoțional care captiva publicul.

Zâmbetul său, degajarea sa, folosirea unor termeni până atunci de neconceput în discursul politic, precum și critica sa la adresa lui Ceaușescu cu o lună înainte de evenimente, toate au contribuit la crearea unei imagini false, care l-a făcut irezistibil în ochii multor români. A fost votat cu o majoritate covârșitoare, dar acest fapt nu poate ascunde lipsa reală a democrației în acea perioadă.

Mineriada din 1990 a demonstrat cu claritate brutalitatea și lipsa de scrupule a noii puteri. Mimarea democrației este evidentă și în absența unui referendum pentru alegerea formei de guvernământ. Având în vedere abdicarea forțată a Regelui Mihai în 1947 și alegerile trucaje din 1948, se poate susține că România se afla, de fapt, într-o situație de ilegalitate constituțională.

Cei care au preluat puterea la 22 decembrie nu au conceput niciodată să renunțe la ea. Deși Ion Iliescu a anunțat inițial că FSN nu va candida, considerau că au o legitimitate naturală, dobândită prin lupta împotriva teroriștilor și a regimului Ceaușescu.

Chiar și un referendum, după zeci de ani de îndoctrinare, ar fi avut probabil același rezultat. Procesul lui Nicolae Ceaușescu: o dramă juridică și o lecție de istorie. Securizarea puterii de către noii lideri a necesitat eliminarea fizică a dictatorului.

Cum ar fi decurs procesul lui Ceaușescu într-o țară membră a UE, unde pedeapsa cu moartea este abolită? Într-o astfel de țară, Ceaușescu ar fi beneficiat de toate drepturile procesuale, inclusiv dreptul la apărare. Ar fi putut să-și prezinte propria versiune a evenimentelor, să-și explice acțiunile și să-și denunțe adversarii politici, pe care îi cunoștea foarte bine - Ion Iliescu, generalul Militaru, generalii aduși din rezervă și Silviu Brucan, printre alții, conform unor mărturii ale unor martori din anturajul său. Încălcarea legii în procesul lui Ceaușescu a fost evidentă.

Medicii din anturajul lui Ceaușescu au declarat că dictatorul mai avea de trăit cel mult trei ani din cauza stării sale de sănătate precare (diabet, dependență de insulină, etc.). Pedeapsa cu moartea era prevăzută de lege la 25 decembrie 1989, dar execuția de la Târgoviște nu a respectat procedura legală: lipsa unui consult psihologic obligatoriu, încălcarea dreptului la cale de atac și nerespectarea termenelor legale.

Experiența mea cu dosarele de condamnare la moarte din România pre-1989 arată că, chiar și sub regimul comunist, se crea o aparență de respectare a drepturilor inculpaților, spre deosebire de procesul lui Ceaușescu. Este posibil ca, într-un stat de drept, Ceaușescu să fi primit o pedeapsă mai blândă, iar decizia executării sale în seara de 24 decembrie pare a fi fost luată din rațiuni politice, cu o premeditare evidentă, demonstrând astfel o lipsă totală de respect pentru dreptul la un proces echitabil. .

Procesul sumar și spectaculos al lui Nicolae Ceaușescu, desfășurat în decembrie 1989, a generat numeroase controverse cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale inculpatului. În contrast cu standardele judiciare ale unei democrații mature, procesul a fost marcat de încălcări grave ale procedurii legale, transformându-se mai degrabă într-un act de justiție sumară, cu o puternică încărcătură emoțională și politică.

Într-un stat membru al Uniunii Europene, unde pedeapsa cu moartea este abolită, traiectul judiciar al lui Ceaușescu ar fi avut o cu totul altă desfășurare. Acesta ar fi beneficiat de o apărare completă, cu acces la avocați, posibilitatea de a prezenta probe și martori, de a-și expune punctul de vedere asupra acuzațiilor.

De asemenea, ar fi putut denunța rolul jucat de cei care au preluat puterea în urma revoluției, persoane pe care le cunoștea foarte bine, inclusiv Ion Iliescu, generalul Militaru, Silviu Brucan și alți generali aduși din rezervă. "I-am audiat pe martorii care s-au aflat în imediata lui proximitate și spuneau că, din discuțiile cu ei, știa exact cine sunt și ce trecut au toți – Ion Iliescu, generalul Militaru, toți acei generali aduși din rezervă, Silviu Brucan...", amintesc mărturiile unor surse apropiate fostului dictator. Încălcarea legii în timpul procesului din 1989 a fost evidentă pe mai multe paliere.

Consultul psihologic, obligatoriu în cazul unei pedepse cu moartea, a lipsit, iar dreptul la apel nu a fost respectat, termenul de exercitare a acestuia fiind ignorat. "Legea în vigoare la 25.12.1989 prevedea pedeapsa cu moartea, însă nu așa cum s-a întâmplat la Târgoviște.

Sunt multe lucruri care nu au fost conform procedurii. De exemplu: consultul psihologic era obligatoriu, probatoriu pe baza căruia să se întemeieze o pedeapsă cu moartea, era obligatorie calea de atac a fi exercitată și era obligatoriu a fi lăsat să curgă acel termen de exercitare a căii de atac." Chiar și starea de sănătate precară a lui Ceaușescu, confirmată de medicii săi, "medicii din anturajul lui mi-au spus că el ar mai fi avut de trăit maximum trei ani pentru că era foarte bolnav, inclusiv de diabet.

Era dependent de insulină, era cu sistemul căzut", a fost ignorată. Experiența cu dosarele de condamnare la moarte din România anterioară anului 1989 relevă o discrepanță semnificativă. "Da, am văzut dosare de condamnare la moarte existente înainte de ’89, pentru că au existat peste tot și drepturile persoanelor condamnate, care au și fost executate, au fost respectate chiar și în regimul acela – măcar au creat o aparență." Chiar și în acele condiții represive, se făcea o încercare, măcar superficială, de a respecta procedura.

În cazul lui Ceaușescu, "Au luat decizia omorârii lui în seara de 24 decembrie. Totul a fost pregătit, inclusiv butonul de execuție...", procesul a fost o parodie a justiției, lipsită de orice element de echitate și imparțialitate.

Este imposibil de stabilit cu certitudine ce sentință ar fi primit Ceaușescu într-un proces echitabil, dar este evident că execuția sumară din 25 decembrie 1989 a încălcat grav principiile unui stat de drept. .