Democrația, văzută prin prisma votului "Cetățeanului Turmentat": Antropologul denunță carențele intelighenției române

Articolul din „Weekend Adevărul” ridică o întrebare fundamentală despre societatea românească: de ce, după 140 de ani, persistă imaginea unei populații divizate, într-o perpetuă stare de neliniște politică? Radu Umbreș oferă o perspectivă nuanțată asupra acestei percepții. Analiza sa a alegerilor recente contrazice, într-o oarecare măsură, premisa inițială.

El observă că un segment semnificativ al electoratului a demonstrat o claritate remarcabilă în alegerea candidatului dorit, votând ferm și decisiv. Această constatare sugerează o înțelegere, cel puțin parțială, a peisajului politic și o capacitate de a identifica preferințele proprii.

Cu toate acestea, o altă parte a populației pare să rămână prinsă într-o stare de incertitudine, nefiind convinsă de opțiunile prezente pe scena politică. Această polarizare a electoratului, conform lui Umbreș, reflectă o realitate profundă, amintind de piesele lui Caragiale. Sistemul politic românesc, așa cum îl descrie el, este caracterizat de un conflict politic aparent superficial, un joc de aparențe care maschează interese personale și înțelegeri subterane, un „blat” cum este denumit colocvial.

Mulți alegători, argumentează Umbreș, au votat, în esență, împotriva acestui sistem, manifestând o formă de revoltă sau respingere a mecanismelor politice actuale. Însă, rămâne deschisă întrebarea esențială: acest vot a fost unul de protest, o simplă exprimare a nemulțumirii față de sistem, sau mai degrabă un vot din lehamite, o manifestare a dezinteresului și a lipsei de încredere în toți actorii politici? Analiza lui Umbreș nu oferă un răspuns definitiv, lăsând loc de interpretare și ridicând noi întrebări despre natura profundă a participării politice în societatea românească contemporană. Această ambiguitate întărește percepția unei societăți divizate și turmentate, o imagine care pare să persiste de-a lungul timpului, reflectând complexitatea sistemului politic și a relației dintre cetățeni și acest sistem. .

Analiza fenomenului electoral recent din România relevă o sete profundă de schimbare, adesea interpretată greșit ca o nostalgie pentru comunism. Această percepție este însă superficială, având în vedere că o mare parte a electoratului nici nu a trăit sub regimul comunist.

Atracția pentru un trecut idealizat se manifestă prin proiecții ale unor caracteristici considerate pozitive: suveranitate națională, independență față de puterile străine, egalitate socială, patriotism și solidaritate, dar și un leadership puternic și dedicat. Această dorință se reflectă în dezamăgirea generalizată față de clasa politică existentă, percepută ca fiind lipsită de integritate și eficiență.

Întrebarea despre căutarea perfecțiunii în candidați, într-o societate declarată creștină, este inutilă. Nu perfecțiunea absolută este căutată, ci un grad acceptabil de imperfecțiune.

Deziluziunea provine din disonanța dintre promisiunile electorale și performanțele reale ale liderilor. Fenomenul liderilor mesianici, prezenți constant în peisajul politic românesc din ultimii douăzeci de ani, și-a pierdut din credibilitate.

Oamenii nu mai sunt seduși de o imagine a salvatorului apropiată de perfecțiune, ci de o alternativă radical diferită de status quo-ul politic. Emoția dominantă nu este frustrarea, ci furia, o furie care generează sentimentul că schimbarea este posibilă, sau măcar că vocile lor pot fi auzite. Discursurile extremiste, adesea îmbrăcate în haină creștină, condamnă minoritățile sexuale și de gen, o contradicție aparentă față de valorile de bază ale creștinismului: solidaritatea și iubirea de aproape.

Această contradicție este însă superficială. Respingerea minorităților se bazează pe percepția unei atenții disproporționate acordate acestora, în detrimentul nevoilor majorității.

Definirea creștinismului prin egalitate este o interpretare liberală, progresistă. Esența creștinismului stă în comunitatea de credință, în similitudinea, nu în diferență.

Accentuarea diferențelor prin discursul împotriva minorităților subminează sentimentul de solidaritate. În acest context, religia pare să fie singurul element unificator într-o societate profund divizată, unde partidele politice se atacă reciproc, fără un set comun de valori care să definească identitatea națională. Influența propagandei politice, atât la nivel național, cât și la nivel local (influenceri rurali), este complexă.

Influencerii rurali, deși importanți, au o influență mai mică decât se crede. Cei mai importanți sunt cei din clasa de mijloc, cu o reputație socială bună, care canalizează furia publică către un anumit candidat sau ideologie.

Într-o societate fragmentată, discursul anti-sistem devine o strategie de unificare. Propaganda funcționează doar dacă nemulțumirile sunt reale.

Cu cât un candidat le abordează mai multe, cu atât mai mult câștigă popularitate. Chiar dacă mesajele sale sunt aberante sau mincinoase, ele pot fi trecute cu vederea dacă alte aspecte sunt prioritare.

Atacurile la adresa candidatului, percepute ca parte a unui sistem corupt, întăresc convingerea susținătorilor săi, creând un efect paradoxal de solidarizare. Asemenea unor elevi etichetați drept proști, care se încăpățânează în mediocritate, susținătorii unui candidat pot deveni imuni la critici, refuzând să-și reevalueze convingerile. Comunicarea eficientă necesită empatie și înțelegere a motivațiilor individuale.

Inteligența românească, însă, are dificultăți în a accepta pluralitatea opiniilor, permițând doar anumite puncte de vedere. Mesajele oficiale de susținere a democrației și angajamentului euro-atlantic sunt percepute ca atacuri concentrate asupra unor candidați indezirabili, întărind suspiciunea unei conspirații anti-popor.

Așa cum se spune: „Ideile bune nu câștigă prin interzicerea ideilor proaste”. Analfabetismul funcțional nu este cauza principală a susținerii unor candidați controversați.

Oamenii detectează incoerențele din discursul politic, utilizând argumentele care le servesc intereselor. Atacurile la adresa ideilor aberante, adesea bazate pe spiritualitate, nu fac decât să infantilizeze și să batjocorească electoratul, generând furie și resentimente. Interzicerea ideilor legionare și a cultului lui Zelea Codreanu și Ion Antonescu nu este o soluție.

Chiar dacă unele idei sunt atractive pentru o parte a populației, tabuurile politice creează o atracție paradoxală. Cenzura funcționează doar pe termen scurt, generând pe termen lung o contra-mișcare.

Crearea unui spațiu ideologic gol, considerat nefrecventabil, transformă acele idei în ceva atractiv, mai ales când încrederea în conducătorii actuali scade. Combaterea dezinformării, cum ar fi negarea Holocaustului, trebuie făcută prin argumente mai bune, nu prin interziceri.

O piață liberă a ideilor, cu o diversitate de perspective, este mai convingătoare decât o propagandă unidirecțională. Închisoarea nu este o soluție; trebuie să convingem electoratul neutru prin argumente solide. Naționalismul, ca termen, este încărcat negativ în România, iar deconstrucția figurilor istorice, fără înlocuirea lor cu alternative credibile, creează un vid ideologic pe care figurile controversate îl pot umple.

Lipsa unor figuri istorice sau politice demne de admirație, în care să se poată crede, conduce la o revenire la simboluri controversate. Sentimentul de inferioritate față de Vest, cu emularea modelelor occidentale, a fost o strategie care nu mai funcționează, având în vedere problemele societății occidentale.

Alegerea lui Trump a avut un impact semnificativ asupra percepției acestei emulări. Votul pentru Iohannis, inițial asociat cu o imagine germană și echidistantă, s-a transformat rapid în percepția unui președinte politic, la fel de implicat ca ceilalți. Frustrarea economică, nu împotriva celor bogați în general, ci împotriva celor îmbogățiți prin corupție sau exploatare, este un factor important.

Orașele mici și mijlocii, unde Călin Georgescu a avut succes, sunt afectate de rețele de influență corupte, creând o frustrare anti-sistem. Acest discurs anti-sistem se va manifesta probabil la alegerile parlamentare, cu o posibilă creștere a votului către partide noi, percepute ca fiind mai puțin corupte, indiferent de ideologiile lor, uneori chiar extremiste. Importanța „școlii vieții” în alegerea candidaților este greu de cuantificat.

George Simion, de exemplu, și-a pierdut din popularitate din cauza lipsei de carismă prezidențială. Pentru români, președintele trebuie să fie o figură de lider, nu neapărat un om din popor.

Realegerea unor președinți precum Iliescu, Băsescu și Iohannis, după un prim mandat marcat de dezamăgiri, demonstrează o tendință de a vota împotriva contracandidatului mai degrabă decât pentru speranță. Este posibil ca acest vot de tip „sperietoare” să nu mai funcționeze, oamenii preferând să riște cu un necunoscut mai degrabă decât să repete o experiență negativă. .

Dincolo de propaganda la scară națională, un fenomen subtil, dar la fel de relevant, se manifestă la nivel local, în satele României. Politica se țese aici, discret, în discuții purtate la colțul mesei din biserică, sau la o cafea la cârciumă.

Dar câtă influență reală au acești "influenceri" rurali? Influența lor este, probabil, mai redusă decât am putea crede inițial. Cei care dețin cu adevărat puterea de a modela opinia publică sunt, în mare parte, persoane din clasa de mijloc – nici săraci, nici excesiv de puțin educați –, antreprenori de succes sau indivizi cu o reputație impecabilă în comunitate.

Acești indivizi canalizează furia latente din societate și oferă o alternativă, un candidat sau o ideologie care să unească oamenii profund nemulțumiți. Într-o societate atât de divizată, ce altă opțiune le rămâne decât un discurs anti-sistem, o revoltă împotriva a ceea ce percepe ca o conspirație politică? Acești oameni folosesc candidatul și ideologia lui ca o unealtă pentru a exprima convingerea că pot, în sfârșit, să schimbe ceva.

Esența propagandei subtile constă în abilitatea ei de a ne distrage atenția de la adevăratele cauze ale problemelor. Pentru a fi eficientă, propaganda trebuie să se bazeze pe nemulțumiri reale – cu cât un candidat atinge mai multe dintre aceste puncte sensibile, cu atât mai mare este succesul său. Dar ce se întâmplă atunci când mesajele și propunerile acestui candidat sunt aberante, chiar mincinoase? Întrebarea crucială este dacă aceste idei aberante constituie motivul principal pentru care este ales, sau dacă sunt pur și simplu trecute cu vederea, prioritatea fiind altceva? Mai mult, atacurile venite din partea taberei adverse – percepute ca apărători ai sistemului corupt – nu fac decât să consolideze convingerea susținătorilor că au ales corect.

Disperarea manifestată în atacurile la adresa lui Călin Georgescu, de exemplu, le conferă acestora o forță suplimentară. Se creează un fenomen similar cu cel observat în sistemul educațional, unde elevii slabi, denigrați de profesori, în loc să-și dorească progresul, se încăpățânează să rămână pe aceeași traiectorie.

Este posibil ca cineva să fie convins de greșeală prin simplul fapt de a i se spune că este prost? Singura metodă eficientă este adoptarea unei poziții empatică, încercarea de a înțelege motivele care stau la baza convingerilor sale, și apoi promovarea propriilor valori într-un mod subtil. Din păcate, o parte a intelighenției românești suferă de o lipsă acută de înțelegere a democrației și a pluralității opiniilor – o toleranță care, se pare, nu se aplică în mod egal pentru toate ideile. Această situație contravine însăși democrației pe care o pretindem a o susține.

Democrația nu are ca scop principal să promoveze cele mai bune idei, ci să reflecte ideile dominante dintr-o societate. Mentalitatea prevalentă în București și alte instituții publice se traduce prin mesaje de susținere a democrației și a angajamentului euro-atlantic, mesaje care se dovedesc, adesea, contraproductive, asemenea principiului „bate șaua ca să priceapă iapa”.

Oamenii nu sunt proști; ei percep imediat aceste atacuri concentrate asupra unui candidat considerat indezirabil, alimentând suspiciunea existenței unei conspirații anti-popor. Așa cum spune o veche zicală: „Ideile bune nu câștigă prin interzicerea ideilor proaste”. În legătură cu lipsa de empatie, se pune întrebarea dacă la baza votului stă analfabetismul funcțional, confirmat de testele PISA? Aceasta este doar o altă formă de dispreț față de acești alegători.

Datele arată însă că aceștia nu reprezintă o categorie semnificativ mai puțin educată decât restul populației. Este important să analizăm și pregătirea candidaților – un argument similar a fost folosit împotriva lui Marcel Ciolacu.

Oamenii observă cu ușurință inconsistențele: susținerea unei idei într-o zi și a opusului ei în ziua următoare, doar pentru a servi intereselor proprii. Acest comportament demonstrează că oamenii nu sunt ghidați de principii obiective, ci folosesc orice argument le este favorabil.

Mai interesant de analizat nu este susținerea lui Călin Georgescu, ci slăbiciunea argumentelor folosite împotriva sa. Atacurile la adresa ideilor sale aberante, legate de spiritualitate etc., arată că, de fapt, nu sunt luate în serios, ci sunt infantilizate, batjocorite și lovite acolo unde doare cel mai mult – lipsa de respect.

Acest lucru nu va face decât să-i înfuriază și mai mult. Dar cum explicăm acceptarea ideilor legionare și promovarea cultului lui Corneliu Zelea Codreanu și Ion Antonescu? Este o simplă consecință a lipsei de educație, generată de sistemul de învățământ? Este posibil ca oamenii să știe exact cât este necesar pentru a supraviețui și, din păcate, anumite idei legionare să le fie atractive. Singurul fapt că există tabuuri politice care le interzic oamenilor să-și exprime opiniile – chiar dacă greșite sau imorale – în favoarea unei mișcări sau alteia, creează o atracție paradoxală către acestea.

De ce să interzici un anumit discurs? Te temi de ceva? Dacă cei care interzic aceste lucruri nu mai au credibilitate, nu riscă oamenii să adopte o poziție contrară? Cenzura sau tabuurile funcționează doar pe termen scurt; pe termen lung, ele generează o contra-mișcare alimentată de sentimentul de superioritate al celor care impun limitele discursului public. Se creează un gol ideologic, considerat nefrecventabil, iar cei care îl susțin devin paria ai societății.

Această strategie poate funcționa atât timp cât oamenii au încredere în conducătorii actuali, dar când această încredere se pierde, nu cumva acel gol ideologic devine brusc extrem de atractiv? Cum putem preveni răspândirea informațiilor false, cum ar fi negarea Holocaustului, și, implicit, repetarea istoriei? Argumentele proaste nu pot fi combătute decât cu argumente mai bune, nu prin interzicerea lor. Argumentele bune sunt mai convingătoare într-o piață liberă a ideilor decât într-un spațiu ideologic monocromatic.

Nu putem convinge pe toată lumea, iar încarcerarea nu este o soluție. Întrebarea este: ce văd cei neutri, cei care se uită doar la argumente? Interzicerea unor idei și permisiunea altora convinge publicul că această mentalitate este specifică regimurilor totalitare.

Cu alte cuvinte, trebuie să intrăm într-un joc al argumentelor. Ideile bune au câștigat întotdeauna prin argumente, nu prin cenzură.

Trebuie să înțelegem ce se ascunde în spatele lor. În România, naționalismul este un termen încărcat, considerat adesea o insultă. Mișcarea intelectuală românească s-a concentrat asupra deconstrucției unor figuri istorice, mai mult sau mai puțin cosmetizate.

Dar ce a rămas după această deconstrucție? De care figuri istorice sau oameni politici ar trebui să fim mândri ca români? Este ușor să spunem că nu ar trebui să fim mândri de Antonescu sau Zelea Codreanu. Dar cine ar trebui să le ia locul, cine ar putea să unească poporul? Atunci când nu există un răspuns satisfăcător, aceste figuri istorice controversate revin în prim-plan, iar interdicția impusă de elite alimentează aceste mișcări.

Alteori, acest gol a fost umplut cu figuri străine, idealuri europene sau americane, reflectând un sentiment de inferioritate al poporului român, care, pentru a se civiliza, trebuie să emuleze Vestul. Această strategie a funcționat o vreme, dar acum vedem că societatea occidentală se confruntă cu probleme majore.

Nu trebuie să uităm impactul alegerii lui Trump asupra alegerilor din România. Legat de acest aspect, românii l-au votat pe Klaus Iohannis, asociindu-l cu imaginea unui german, asemănătoare cu cea a lui Carol I. Dar dacă un conducător străin nu a reușit să facă o treabă bună, nu este oare logic să optăm pentru un naționalist extremist? Sigur că da.

Imaginea lui Iohannis ca german echidistant s-a estompat rapid, odată cu construirea de coaliții politice cu toate partidele mari. A fost perceput ca un președinte oportunist, fix opusul promisiunilor din campanie.

În final, a fost la fel de român ca toți ceilalți. Românii mai păstrează acel resentiment față de cei mai bogați decât ei – o moștenire comunistă – așa cum s-a întâmplat în 1990? Există frustrare economică, dar nu împotriva celor bogați în general, ci împotriva celor îmbogățiți prin corupție sau exploatare. Orașele mici și mijlocii, unde Călin Georgescu a obținut multe voturi, sunt populate cu rețele de influență în care politicienii și oamenii de afaceri sunt mână-n mână.

Această frustrare nu este neapărat anti-capitalistă, ci mai degrabă un discurs împotriva îmbogățirii pe spinarea altora, un discurs care a existat dintotdeauna. Această frustrare se va manifesta probabil la alegerile parlamentare, unde se votează mai mult partidul decât candidatul. Există un discurs anti-partid foarte puternic.

Faptul că Georgescu este independent l-a avantajat enorm. Va fi interesant să vedem ce se va întâmpla la alegerile parlamentare, unde, probabil, vom asista la o prezență redusă la vot sau o creștere a voturilor pentru partide care nu au mai fost la putere – cu toată imaginea lor ciudată și extremistă, au un avantaj: nu par încă corupți. Cât de mult mai contează "școala vieții" pentru alegători? Este greu de spus.

De exemplu, George Simion a avut succes tocmai pentru că nu poseda acea carismă prezidențială, părând prea educat în "școala vieții", prea mult băiat de cartier, prea combinator. Pentru români, imaginea președintelui este cea a unui lider, nu neapărat a unui om al poporului.

Iliescu, Băsescu și Iohannis au fost aleși de două ori fiecare, iar de fiecare dată, la finalul celui de-al doilea mandat, românii s-au plâns că au fost păcăliți. Și totuși, i-au ales din nou.

Nu se aplică zicala "te-am ales o dată și ai dezamăgit, rușine ție, te-am ales și a doua oară, rușine mie"? De obicei, votul din primul mandat a fost un vot al speranței, iar cel din al doilea un vot anti-contracandidat. Dar se pare că românii s-au prins și mă tem că acest vot de tip "sperietoare" nu va mai funcționa.

S-ar putea ca oamenii să fie atât de furioși încât să riște cu un necunoscut decât să meargă pe cărări cunoscute, pe care știu unde duc. .

Lipsa de empatie în analiza votului, menționată anterior, poate fi interpretată eronat ca o simplă consecință a analfabetismului funcțional, așa cum sugerează rezultatele PISA. Însă, această perspectivă simplificatoare ignoră complexitatea fenomenului.

Disprețul față de alegători, manifestat prin această interpretare, este superficial, întrucât datele statistice nu susțin afirmația unei diferențe semnificative de nivel educațional între categoriile de votanți. Analiza trebuie extinsă și la comportamentul candidaților, precum cel observat în cazul lui Marcel Ciolacu, unde inconsistența declarațiilor, adaptate la interesul propriu, dezvăluie o lipsă de principii și o manipulare evidentă a opiniei publice.

Această inconsecvență nu este însă unică, iar argumentația contra lui Călin Georgescu ilustrează mai degrabă o respingere a unor idei considerate aberante (spiritualitate etc.), decât o dezbatere consistentă. Atacurile concentrate asupra acestor aspecte sugerează o strategie de infantilizare și batjocură, menită să submineze credibilitatea lui Georgescu, lovind în punctul vulnerabil al lipsei de respect.

Această tactică, paradoxal, poate accentua furia și nemulțumirea electoratului. Susținerea unor idei legionare, precum cultul lui Zelea Codreanu și Ion Antonescu, este atribuită adesea lipsei de educație, implicit sistemului de învățământ. Însă, această explicație este incompletă.

Chiar dacă electoratul posedă un nivel minim de cunoștințe, atracția față de aceste idei poate fi explicată prin existența unor tabuuri politice care interzic exprimarea liberă a unor opinii, oricât de greșite sau imorale ar fi acestea. Interzicerea unui anumit discurs, bazată pe teama față de conținutul său, generează o reacție contrară, alimentând interesul pentru ideile cenzurate.

Lipsa de credibilitate a celor care impun aceste tabuuri intensifică acest efect, creând un spațiu ideologic golit de semnificație, unde adepții acestor idei sunt marginalizați ca paria. În timp ce încrederea în autorități este ridicată, această strategie poate fi eficientă, dar odată ce această încredere se erodează, spațiul ideologic golit devine atractiv pentru acele idei interzise, generând o reacție de respingere a status quo-ului.

Problema este crucială, mai ales în contextul răspândirii de informații false, cum ar fi negarea Holocaustului. Combaterea acestor informații necesită argumente solide, nu interdicții.

O piață liberă a ideilor, unde argumentele bune pot concura cu cele slabe, este mult mai eficientă decât cenzura. Chiar dacă nu toți pot fi convinși, închisoarea nu este soluția.

Analiza ar trebui să se concentreze pe opinia alegătorilor neutri, care se bazează pe argumente. Interzicerea unor idei și promovarea altora convinge electoratul neutru de caracterul totalitar al sistemului.

De aceea, este nevoie de o dezbatere argumentativă, singura cale prin care ideile bune au triumfat de-a lungul istoriei, nu prin suprimarea celor proaste. Înțelegerea motivațiilor din spatele acestor idei este esențială.

Naționalismul în România, de exemplu, este un termen peiorativ, lipsit de o definiție clară și pozitivă. Deconstrucția figurilor istorice, oricât de necesară, a lăsat un gol în imaginea națională, fără a oferi modele alternative de identitate națională pozitivă.

Este ușor să condamnăm figuri istorice precum Antonescu sau Zelea Codreanu, dar cine îi poate înlocui în conștiința colectivă? Lipsa unor alternative valide alimentează interesul pentru figurile contestate, iar interdicțiile impuse de elitele politice amplifică acest efect. Acest gol a fost adesea umplut cu modele externe, idealuri europene sau americane, generând un sentiment de inferioritate și o emulare a Vestului.

Această strategie a funcționat parțial, dar problemele societății occidentale demonstrează limitele sale. Influența alegerii lui Trump asupra alegerilor din România este un exemplu relevant. Frustrarea economică, un alt factor important, nu este o simplă opoziție față de bogați, ci mai ales față de cei îmbogățiți prin corupție sau exploatare.

În orașele mici și mijlocii, unde Călin Georgescu a obținut multe voturi, rețelele de influență între politicieni și oameni de afaceri alimentează această frustrare. Nu este vorba de anti-capitalism, ci de respingerea inegalității generate de corupție, un discurs prezent constant în societate.

Această frustrare se va manifesta probabil la alegerile parlamentare, unde votul pentru partid este predominant. Există un discurs anti-partid puternic, iar statutul de independent al lui Georgescu i-a conferit un avantaj considerabil.

Alegerile parlamentare pot aduce o prezență electorală redusă sau o creștere a voturilor pentru partide noi, cu imagini extremisto-ciudate, care beneficiază de absența unei istorii de corupție. Importanța "școlii vieții" în alegerea candidatului este greu de evaluat. Succesul lui George Simion, lipsit de carismă prezidențială, dar cu o imagine "de băiat de cartier", sugerează că idealul de președinte pentru mulți români este mai degrabă o figură de lider, nu neapărat un om al poporului.

Alegerea lui Iliescu de două ori, la fel ca cea a lui Băsescu și Iohannis, demonstrează că dezamăgirea din primul mandat nu împiedică re-alegerea. Votul pentru primul mandat este adesea unul bazat pe speranță, în timp ce cel de-al doilea este un vot anti-contracandidat.

Însă, acest tip de vot, bazat pe "sperietoare", s-ar putea să nu mai funcționeze. Furia electoratului ar putea determina alegerea unui candidat necunoscut, în detrimentul unor opțiuni deja experimentate și considerate dezamăgitoare. .

Combaterea dezinformării, precum negarea Holocaustului, și prevenirea repetării unor astfel de orori istorice necesită o abordare strategică complexă, depășind simpla interdicție. O strategie eficientă se bazează pe promovarea unui dialog deschis și pe prezentarea unor argumente solide, care să contracareze efectiv falsurile propagate.

Interzicerea opiniilor, oricât de aberante, nu face decât să le confere o aură de mister și să le amplifice impactul. Într-o "piață liberă a ideilor", argumentele bine fundamentate își vor demonstra superioritatea, cu condiția să existe o diversitate de perspective permise.

Convingerea absolută a tuturor este o utopie, iar încarcerarea nu reprezintă o soluție viabilă. Esențial este să analizăm impactul acestor idei asupra indivizilor neutri, care se bazează exclusiv pe analiza argumentelor prezentate.

Cenzura, dimpotrivă, alimentează percepția unui sistem totalitar, întărătind, paradoxal, ideile pe care dorește să le suprime. Așadar, singura cale este angajarea într-o dezbatere bazată pe argumente solide. De-a lungul istoriei, ideile valoroase au triumfat prin forța rațiunii, nu prin eliminarea adversarilor.

Înțelegerea motivelor care stau la baza ideilor periculoase este crucială. În contextul românesc, naționalismul a devenit un termen peiorativ, utilizat pentru a discredita orice poziție considerată "naționalistă".

Mișcarea intelectuală a abordat deconstrucția unor figuri istorice, fie ele mai mult sau mai puțin idealizate. Însă, această deconstrucție a lăsat un vid: care sunt figurile istorice sau liderii politici de care românii ar trebui să fie mândri? Condamnarea unor personaje precum Antonescu sau Zelea Codreanu este ușoară, însă cine îi poate înlocui în conștiința colectivă? Lipsa unor răspunsuri clare și convingătoare alimentează reabilitarea acestor figuri controversate, iar cenzura aplicată de elitele intelectuale contribuie la intensificarea fenomenului.

Acest gol a fost, uneori, umplut cu idealuri și modele occidentale, american sau europene, generând un sentiment de inferioritate națională și nevoia de a emula Vestul. Această abordare, deși funcțională o perioadă, și-a demonstrat limitele, având în vedere problemele majore ale societăților occidentale.

Impactul alegerii lui Trump, de exemplu, a avut repercusiuni evidente și în politica românească. Prezența unor factori socio-economici, precum frustrarea economică, joacă un rol decisiv în orientarea votului. Alegerea lui Klaus Iohannis a fost interpretată de mulți ca un vot pentru un "neamț", asociat cu imaginea lui Carol I.

Acest fapt ridică întrebarea: dacă un conducător străin nu a reușit să conducă țara eficient, ar trebui ca naționaliștii extremiști să fie alternativa? Răspunsul pare evident. Cu toate acestea, imaginea lui Iohannis ca lider german și echidistant s-a estompat rapid odată cu formarea de coaliții politice diverse.

Percepția sa ca jucător politic, contrar promisiunilor inițiale, a fost o sursă de dezamăgire. Iohannis, în final, s-a dovedit a fi la fel de "român" ca orice alt lider politic. Persistă resentimentele față de cei mai bogați, o moștenire a comunismului, similar cu evenimentele din 1990? Frustrarea economică existentă nu se îndreaptă neapărat împotriva bogăției în sine, ci contra îmbogățirii prin corupție și exploatare.

În orașe mici și mijlocii, unde Călin Georgescu a obținut multe voturi, rețelele de influență dintre politicieni și oameni de afaceri sunt evidente, generând un sentiment de nedreptate. Această frustrare nu este neapărat anti-capitalistă, ci se bazează pe percepția că unii se îmbogățesc pe spinarea altora – un discurs prezent de-a lungul istoriei.

Această frustrare se va manifesta probabil la alegerile parlamentare, unde votul pentru partid primează adesea peste votul pentru candidat. Există un discurs anti-partid foarte puternic, fapt care a beneficiat enorm pe Călin Georgescu, candidatul independent. Prezența la urne ar putea fi scăzută sau vom asista la o creștere a voturilor pentru partide neaflate la guvernare.

Aceste partide, deși cu imagini extrem de ciudate și extremiste, beneficiază de o percepție de necoruptibilitate, comparativ cu partidele tradiționale. Importanța "școlii vieții" în percepția alegătorilor rămâne un element greu de cuantificat. Succesul lui George Simion, de exemplu, a fost parțial legat de imaginea sa de "băiat de cartier", care nu se potrivește cu prototipul de lider prezidențial.

Pentru mulți români, președintele ar trebui să fie o figură impunătoare, nu neapărat un om simplu, apropiat poporului. Alegerea lui Ion Iliescu de două ori, la fel ca și alegerea lui Traian Băsescu și Klaus Iohannis, au fost urmate de dezamăgiri și acuzații de "înșelăciune" din partea populației.

Cu toate acestea, românii i-au reales pe fiecare dintre ei pentru un al doilea mandat. Zicala "te-am ales o dată și ai dezamăgit, rușine ție; te-am ales și a doua oară, rușine mie?" pare să nu se aplice în cazul politicii românești.

Primul mandat a fost marcat de speranță, al doilea, adesea, a fost un vot anti-contracandidat. Însă, acest mecanism ar putea să nu mai funcționeze.

Furia populației ar putea conduce la un vot de risc, pentru un necunoscut, mai degrabă decât la repetarea unor alegeri deja cunoscute și dezamăgitoare. .

Analizând rezultatele electorale prezidențiale și anticipând tendințele viitoarelor scrutinuri, se desprinde o imagine complexă a comportamentului electoral românesc. Alegerea lui Klaus Iohannis, adesea interpretată ca un vot pentru un candidat perceput ca fiind "neamț", asociat cu figura lui Carol I, ridică întrebări pertinente.

Ar putea fi argumentul "un străin care ne-a condus țara ne-a dezamăgit, deci să votăm un naționalist extrem" o explicație validă? Răspunsul este complex și nu se reduce la un simplu da sau nu. Imaginea inițială a lui Iohannis ca fiind echidistant și distant s-a estompat rapid, odată cu formarea unor coaliții guvernamentale diverse.

Percepția sa ca un președinte "jucător", contrar declarațiilor sale inițiale, l-a apropiat de electoratul român, demonstrând că, în final, și el a fost la fel de "român" ca ceilalți. Persistă, oare, în mentalul colectiv românesc, acea ranchiună față de cei mai bogați, moștenire a perioadei comuniste, similară cu cea din 1990? Frustrarea economică există, dar nu se îndreaptă neapărat împotriva bogăției în sine, ci împotriva îmbogățirii ilicite, prin corupție și exploatare. În orașele mici și mijlocii, unde Călin Georgescu a obținut un număr semnificativ de voturi, rețelele de influență dintre politicieni și oameni de afaceri sunt evidente, alimentând un sentiment de nedreptate.

Această frustrare nu este neapărat anti-capitalistă, ci mai degrabă o reacție la percepția că unii se îmbogățesc pe spinarea altora – un discurs clasic și persistent în societatea românească. Această nemulțumire se va manifesta probabil la alegerile parlamentare, unde ponderea votului de partid depășește adesea votul pentru candidat. Se observă un discurs anti-partid puternic, succesul lui Georgescu, candidat independent, fiind o dovadă clară a acestei tendințe.

Prezența la urne ar putea fi redusă, sau am putea asista la o creștere a voturilor pentru partide noi, neaflate la putere. Chiar dacă imaginea lor este uneori controversată, extremistă, ele au un avantaj: nu sunt percepute încă ca fiind corupte. O altă componentă importantă este rolul "școlii vieții" în formarea imaginii candidatului ideal.

George Simion, deși a avut succes electoral, a suferit din cauza lipsei carismei prezidențiale, aparent prea "băiat de cartier", prea "combinator". Pentru români, președintele este o figură de lider, nu neapărat un om din popor.

Alegerea lui Ion Iliescu de două ori, precum și realegerea lui Traian Băsescu și Klaus Iohannis, urmate de critici și acuzații de "înșelăciune", demonstrează o contradicție interesantă. Se pare că zicala "te-am ales o dată și ai dezamăgit, rușine ție, te-am ales și a doua oară, rușine mie?" nu se aplică în cazul votului prezidențial român.

Primul mandat este adesea un vot al speranței, iar al doilea, un vot anti-contracandidat. Însă, această "sperietoare" electorală ar putea să-și piardă eficacitatea.

Furia și dezamăgirea crescândă ar putea determina alegătorii să riște cu un necunoscut, în loc să se întoarcă pe cărări cunoscute, dar dezamăgitoare. .

Succesul electoral, în special în cazul unor personaje precum George Simion, ridică întrebarea crucială asupra importanței "școlii vieții" în percepția alegătorilor români. Este dificil de cuantificat influența acestui factor, însă exemplul lui Simion este ilustrativ.

Lipsa unei carisme prezidențiale clasice, combinată cu o imagine de "băiat de cartier" și o percepție de abilitate în "combinat", nu i-au diminuat popularitatea. Aceasta sugerează o discrepanță între idealul de lider prezidențial - o figură impunătoare, cu o aură de autoritate - și preferințele electorale reale.

Românii par să nu acorde neapărat prioritate unui profil "omul din popor" pentru funcția prezidențială, chiar dacă imaginea populară a președintelui ideal se abate adesea de la această realitate. Alegerile prezidențiale repetate ale unor lideri precum Ion Iliescu, Traian Băsescu și Klaus Iohannis, în ciuda dezamagirilor manifestate la finalul primului mandat și a acuzațiilor frecvente de "păcăleală", evidențiază o complexitate a comportamentului electoral românesc. Paradoxal, dezamăgirea din primul mandat nu pare să determine o schimbare decisivă a votului la al doilea.

Formula "te-am ales o dată și ai dezamăgit, rușine ție, te-am ales și a doua oară, rușine mie?" nu se aplică cu consecvență în contextul românesc. Mai degrabă, primul mandat pare a fi marcat de un vot al speranței, în timp ce al doilea mandat devine adesea un vot anti-contracandidat, o alegere bazată pe respingerea alternativei. Însă, această dinamică ar putea fi în prag de schimbare.

Există semne că electoratul românesc devine din ce în ce mai conștient de această tendință și că "votul sperietoare", bazat pe respingerea candidatului adversar, își pierde din eficiență. Furia acumulată și dezamăgirea profundă față de opțiunile existente ar putea determina un risc crescut de a vota pentru candidați necunoscuți, preferându-se incertitudinea unui necunoscut în fața unei căi deja cunoscute și cu rezultate dezamăgitoare.

Această posibilitate implică o evoluție semnificativă a comportamentului electoral românesc, sugerând o schimbare profundă în relația dintre alegători și clasa politică. .