Demnitatea națională prin prisma lui Alexandru Ioan Cuza: o analiză Ion Cristoiu
Sursa imagine:
În august 1865, în timpul absenţei lui Alexandru Ioan Cuza, revolta precupeților și negustorilor de tutun din București, declanșată de o ordonanță municipală și Legea monopolului asupra tutunului, a culminat cu violențe, 20 de morți și distrugeri la Primărie. Evenimentul, considerat de unii „Revoluția din august 1865”, a atras o intervenție neașteptată: Marele Vizir Fuad Pașa l-a condamnat pe Cuza pentru intervenția armatei și a cerut satisfacerea „păsurilor națiunii”. Scrisoarea sa, publicată în presa franceză, a declanșat indignare în Principate. Cuza a răspuns ferm, într-o scrisoare considerată un act de demnitate națională, iar Fuad Pașa și-a retras ulterior acuzațiile. Incidentul evidențiază fragilitatea suzeranității otomane asupra Principatelor Unite înainte de 1877.
VREMEA
CURS VALUTAR
Alte Stiri
În 21 august 1865, evenimentele din Principatele Române au atras atenţia Imperiului Otoman. O răscoală populară, interpretată de Marele Vizir Fuad Paşa drept „mişcare poporană” ce exprimă „o nemulţumiri generală”, a declanşat o intervenție diplomatică decisivă.
Intervenţia militară otomană pentru restabilirea ordinii a fost categoric condamnată într-o scrisoare oficială adresată domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Documentul, emanat de primul ministru al Imperiului Otoman, solicita în mod explicit domnitorului să ia „măsurile neapărate pentru a satisface, în marginile legalităţii şi dreptăţii, păsurile naţiunii moldo-valahe”.
Această solicitare, caracteristică unui „Înalt Stăpîn”, a fost însă publicată prematur, înainte de a ajunge la Cuza, apărând în ziarele franceze din Constantinopol, în special în „Journal de Constantinopole”, aflându-se astfel în atenția publică internațională. Această acțiune a Marelui Vizir se justifica, într-o anumită măsură, prin Convenţia de la Paris din 1856, care plasa Principatele Unite sub suzeranitatea Porții. Până la obținerea Independenței în 1877, Imperiul Otoman își permitea astfel de intervenții în afacerile interne ale României.
Însă, reacția în Principate a fost explozivă. Un ziar francez a relatat că „presa locală, fără excepţie de partide, s-a înţeles a veşteji în termeni ai căror energie nu voim s-o imităm (…)”, reflectând indignarea generalizată. În fața acestei presiuni publice și a tonului arogant al scrisorii Marelui Vizir, Alexandru Ioan Cuza a răspuns prompt.
La 29 octombrie 1865, a adresat o scrisoare fermă, dar diplomatic formulată, Marelui Vizir, contestându-i în mod explicit intervenția. Acest răspuns, considerat de unanimitatea istoricilor români un act de demnitate națională exemplară, este descris de Alexandru Lapedatu, membru al Academiei Române, în comunicarea sa din 26 martie 1943, ca „unul din cele mai frumoase acte istorice ale Domnului Unirii”, capabil să „resuscitînd în ţară sentimentele de mîndrie şi demnitate ale naţiunii”.
Rămâne deschisă însă întrebarea despre răspunsul final al Porții la această replică fermă a domnitorului român. .
