Consecințele renunțării la discreție

În canalizarea subterană, aproape de marginea trotuarului, se observa un amestec tulburător: apă murdară și sânge. Un lichid vâscos, roșu-închis, se prelingea lent, amestecându-se cu reziduurile urbane, o imagine grotescă și șocantă, care ilustra brutalitatea scenei.

Mirosul greu, specific canalizării, era acum contaminat de o aromă metalică, puternică și respingătoare, accentuând gravitatea evenimentului. Sângele, diluat de apele uzate, își pierdea treptat culoarea intensă, transformându-se într-un soi de noroi roșiatic, care curgea nestingherit spre adâncurile întunecate ale sistemului de canalizare.

Această imagine tulburătoare sublinia nu doar o crimă, ci și lipsa de respect față de viața umană, dar și o indiferență față de urmele crimei lăsate în plină stradă. Petele de sânge, inițial vii și stridente, se estompaseră în întunericul canalului, un loc unde secretele se ascund și unde urma crimei se putea ușor șterge.

Un detaliu macabru și dezolant, care marca finalul unei vieți, pierdută în anonimatul sistemului de canalizare al orașului. .

Bucureștiul, în câteva ore, a explodat într-o revoltă populară copleșitoare. Imaginea era una de forță incontestabilă: muncitorii din fabrici, sfărâmând porțile, se îndreptau spre centrul orașului, alăturându-se unui val uman imens.

Studenții, cu strigătele lor răsunătoare – „Timișoara!”, „Libertate!”, „Europa!” – amplificau un sentiment de eliberare generalizat. Chiar și pe 21 decembrie, în fața hotelului Intercontinental, unde se presupunea că se aflau diplomați și jurnaliști străini, se auzise deja mesajul: „Europa!”, „Suntem aici!”, un strigăt disperat, dar și o declarație de intenții, dorința de a fi văzuți și auziți de întreaga lume.

Pe 22 decembrie, peste un milion de oameni au inundat piețele bucureștene. Nu doar Piața Comitetului Central era plină, ci practic fiecare intersecție importantă, fiecare cartier pulsa de energie și revoltă.

Era sfârșitul comunismului, o victorie a poporului. Astăzi, 35 de ani mai târziu, observăm o atmosferă cu totul diferită, o schimbare subtilă, dar profundă. Metroul, simbol al vieții urbane, transportă zilnic o mulțime de oameni.

Unii zâmbesc discret, într-un fel de salut secret, ca o scânteie de rezistență tăcută într-un climat de incertitudine. De câteva săptămâni, observ reacții contradictorii: unii mă încurajează cu privirea, alții mă privesc cu reproș.

Nu mă deranjează această diversitate de opinii, dimpotrivă, consider că este esențial să acceptăm ideile diferite. Uneori, se apropie persoane care, într-un șopț, îmi spun: „Continuați”.

Apoi, coborâm din metrou, fără să ne mai uităm unii la alții, într-o atmosferă de clandestinitate neașteptată, care s-a așternut brusc asupra țării. Nu divergența de opinii este nouă, ci sentimentul omniprezent al fricii, resimțit de ambele tabere. Stelian Tănase, în memorabilul său jurnal „Acasă se vorbește în șoaptă”, a surprins cu acuratețe atmosfera anilor târzii ai dictaturii.

Astăzi, din nou, vorbim în șoaptă, pe străzi, în metrou. Pare că strigătul lui Makaveli, „Fiți cuminți, mergeți pe vârfuri”, rezonează în spațiul public, o avertisment subtil, dar apăsător, amplificat chiar și în Parlamentul României, prin numirea unui influencer ca angajat plătit din bani publici.

Îmi pare rău că nu am avut ocazia să-l întreb direct: „Dacă nu mergem pe vârfuri, ce se întâmplă? Puteți detalia, vă rugăm?” Recent, un jurnalist de renume – prefer să nu-i dezvălui identitatea pentru a-i proteja reputația – l-a insultat în mod grotesc pe Stelian Tănase, ridiculizându-i vârsta și atacându-i partenera de viață, de asemenea jurnalistă. Totul pentru o simplă divergență de opinii.

Am ajuns la amenințări la adresa copiilor, asemenea cazurilor Pătraru și Gâdea, sau la hărțuirea rudelor și a familiilor. În tot acest timp, noi continuăm să vorbim în șopț. Ne temem oare de Musk? O parte din instituțiile românești, paralizate de incertitudine, așteaptă reacțiile lui Donald Trump din 20 ianuarie, o nouă obsesie a extremiștilor români.

Și dacă Trump va spune ceva? Ne vom întoarce în URSS? A devenit la modă să ne temem de postările lui Musk pe X. Dar decembrie 1989 a existat, o perioadă în care generații de români au înfruntat pericole mult mai mari decât o postare pe o rețea de socializare.

Așteptăm o aprobare de undeva pentru a fi liberi? În zori de 22 decembrie, Europa Liberă își încheia emisiunea, care durase toată noaptea. România era încă sub dictatura lui Ceaușescu.

Emil Hurezeanu a primit un ultim telex. El povestește: „Mai erau 30 de secunde până la încheierea emisiunii; am primit şi buletinul meteorologic de la Radio Bucureşti.

Averse, temperatură relativ caldă şi un vânt puternic dinspre Nord Est. Am adăugat la microfon: Bate astăzi în România un vânt puternic dinspre Nord Est; este un vânt de libertate”.

„În acel moment însă, datorită mecanismelor de aici, mecanismele electronice care ne iau sunetul uneori, la ore fixe, fără voia noastră, aceste câteva cuvinte ”Un vânt de libertate” au zburat, s-au dus cu vântul. Aşa a fost bine să fie pentru că vântul de libertate nu trebuie anunţat de la Munchen, el nu venea nici dinspre Nord Vest el venea însăşi din inima acestui popor.” Noi, români, maghiari, romi, germani, cu idei diferite, de dreapta sau de stânga, am trăit haosul, am cunoscut libertatea.

De ce ne temem acum? De ce vorbim în șoaptă? Am parcurs un drum lung, cu bune și rele, dar cu curaj. Nu ne vom lăsa intimidați, nu ne vom lăsa reduși la tăcere.

Nu vom accepta să fim obligați să „mergem pe vârfuri”. .