Suveranismul și fenomenul manelelor

Spre deosebire de George Simion, care, în ciuda eforturilor susținute din 2020 – campanii terestre intense, investiții masive în publicitate televizuală și o prezență agresivă pe rețelele de socializare – nu a reușit să atingă obiectivul dorit, Călin Georgescu a obținut un succes remarcabil. AUR, sub conducerea lui Simion, a transformat suveranismul într-un fenomen de nișă, limitat la un segment restrâns al populației.

Popularitatea lui Georgescu, combinată cu o anumită acceptare din partea establishment-ului, demonstrează clar că o abordare mai "sexy" a suveranismului, una mai accesibilă emoțional și mai puțin rigidă decât discursul vehement al lui Simion și Diana Șoșoacă, poate atrage un electorat mult mai larg. Această schimbare de paradigmă ridică o întrebare fundamentală: ce este, de fapt, suveranismul? Cum putem defini acest concept abstract, această sirenă politică care a convins milioane de oameni să meargă la urne? Este util să căutăm o definiție riguroasă, academică, în sfera științelor politice? Sau o astfel de abordare este inutilă, având în vedere complexitatea și fluiditatea conceptului? Analiza pur politică s-ar putea să fie insuficientă, suveranismul putând fi mai degrabă o stare de spirit, dificil de definit cu termeni precisi.

Această stare de spirit, o reacție la globalizare și la globalism – văzut ca o ideologie la fel de ambiguă din punct de vedere epistemologic – a traversat Atlanticul, pornind de la ascensiunea lui Trump, culminând cu Brexitul și generând o schimbare semnificativă în componența Parlamentului European și a parlamentelor naționale. Este, în esență, o revoltă a "majorităților tăcute" împotriva unei realități globale percepute ca impuse, o contestare a globalismului văzut ca o forță omogenizatoare și de necontestat. Conform logicii suveraniste, lumea se divide între popoare care își doresc state suverane și o elită misterioasă, eterogenă, cu puteri atribuite pe nedrept (unii susțin chiar o origine extra-dimensională a acestei elite, afirmații care pot fi auzite de la persoane care aspiră la funcții publice), care urmărește instituirea unui Guvern Mondial.

Această percepție a unei conspirații globale, a unei lupte între "popul" și o putere ocultă, explică parțial succesul unor discursuri suvereniste, chiar dacă acestea se bazează pe argumente adesea nefondate sau exagerate. Succesul lui Călin Georgescu ilustrează, așadar, nu doar o strategie politică eficientă, ci și o capacitate de a conecta cu o emoție populară profundă, o nevoie de reafirmare a identității naționale și a independenței față de forțele globale percepute ca ostile. .

Începutul anilor 2000 m-a găsit adolescent, martor la ascensiunea fulminantă a manelelor, un fenomen care a explodat pe un teren cultural slăbit de genuri muzicale afectate de o comercializare excesivă, de facilism și de tentative stângace de imitație a modelelor occidentale. Maneaua, asemănător cu suveranismul, a împrumutat, de asemenea, elemente străine, dar cu o diferență crucială: a răscolit și rădăcinile culturale autohtone, inovând mai degrabă la nivel de conținut creativ decât de formă.

Nu mi-aș fi imaginat niciodată transpunerea acestui model în arena politică a anilor 2020. Pe atunci, după proteste și autosesizări oficiale, manelele au fost interzise la televiziune.

O strategie similară a fost adoptată și față de politicienii suveraniști: lipsa invitațiilor la emisiuni TV, limitarea timpului de antenă, o strategie de marginalizare mediatică. Există, desigur, excepția George Simion, dar ascensiunea sa mediatică a fost tardivă, amintirea duelurilor sale cu paznicii de la intrarea în sediul Digi 24 fiind încă proaspătă. Atât maneliștii, cât și suveraniștii au găsit căi alternative de propagare a mesajelor lor.

Maneliștii au continuat să cânte la nunți, evenimente private, creând o legătură directă cu publicul. Suveraniștii, la rândul lor, au ales interacțiunea directă cu populația în teritoriu, dezbateri față în față, departe de formalitățile și constrângerile mediului oficial.

În ambele cazuri, interacțiunea a fost autentică, lipsită de artificiile unei prezențe mediatice construite. Nimeni nu se pretindea a fi o vedetă rock. Ascensiunea suveraniștilor, amplificată de rețelele sociale, a generat o situație paradoxală: poporul a votat o hologramă.

Suveranistul se prezintă drept un om al poporului, promițând o ruptură cu elita politică tradițională. Pentru a-și construi imaginea de lider salvator, a exploatat puterea rețelelor sociale, o putere bazată pe imagini, care slăbește gândirea abstractă și promovează emoția în detrimentul rațiunii.

Nu este întâmplător faptul că un politician care nu a desfășurat o campanie electorală clasică – acele luni de zile petrecute în teritoriu, de dialog direct cu cetățenii, de contact uman – a reușit să-și popularizeze ideile prin intermediul rețelelor sociale, atingând un nivel de acceptare populară fără precedent pentru ideologia suveranistă. Un concept la fel de vag precum suveranismul nu putea fi mai eficient golit de conținut și adaptat publicului larg decât pe platformele digitale – un spațiu al imaginii, al superficialității, al facilului. Rezultatul acestei campanii electorale este alarmant: alegătorii au votat o hologramă, o proiecție a unor așteptări idealizate.

Marea contradicție a comunicării politice pe rețelele sociale constă în transmiterea de mesaje politice pe platforme concepute pentru divertisment, relații interumane virtuale, situație care banalizează discursul politic, mai ales în contextul unei campanii electorale – un moment crucial pentru definirea planului de dezvoltare al unei țări pentru anii următori. O democrație digitală autentică, exercitată la distanță, ar necesita platforme specializate pentru dezbaterile politice. Maneaua și suveranismul nu oferă soluții concrete.

Maneaua, gen muzical extrem de popular în România rurală, te transportă într-o lume idealizată, te validează într-o societate percepută distorsionat, în care înfrângerea dușmanilor devine o obsesie. Te face să te simți puternic.

Dar maneaua nu oferă soluții la problemele cotidiene. Nu există versuri despre cum să plătești facturile sau să refinanțezi un credit imobiliar.

Ar fi ideal ca maneliștii să ofere și educație financiară, dar componenta educativă a genului se limitează la câștiguri rapide și la șmecherie. Politicianul suveranist nu oferă soluții nici el. Și el vorbește despre dușmani externi și despre puterea națiunii.

Nu întâmplător, programul de guvernare al AUR conținea un punct dedicat construcției de insule artificiale în Marea Neagră, pe modelul Dubai-ului – un loc paradisiac frecvent evocat în versurile manelelor. Călin Georgescu, un suveranist declarant, abordează și teme precum umanitatea și pacea socială.

În alte contexte, își denumește oponenții drept „rezistenți la schimbare”, la fel cum un manelist poate interpreta melodii comerciale în studio și manele tradiționale la nunți. Din universul manelelor se regăsește și modelul replicării. Când un manelist lansa o piesă de succes, aceasta era preluată de alți artiști, fără discuții privind drepturile de autor, prioritatea fiind fraternitatea și solidaritatea artistică.

În lumea suveraniștilor, acest model se traduce prin apariția a multiple partide suveraniste în Parlament. George Simion, prezentat ca un fel de Adrian Minune al politicii, a fost urmat de Diana Iovanovici Șoșoacă, un fel de Nicolae Guță, rege neîncoronat al suveraniștilor, și de Ana Maria Gavrilă (POT), asemănătoare cu Tzancă Uraganu din noul val suveranist. Suveranismul a devenit la modă, influențând chiar și partidele moderate, care au integrat elemente orientale și bizantine în discursul lor.

Încercările lor de a utiliza rețelele sociale sunt însă stângace, transformându-le în tribune unidirecționale. Nu-l vei vedea pe Marcel Ciolacu într-un live cu utilizatorii, nici pe Elena Lasconi într-un schimb direct cu publicul.

George Simion, în schimb, acumulează mii de ore de live-uri pe TikTok, unde a fost confruntat cu critici, jigniri și înjurături, la fel cum se întâmplă și maneliștilor la nunți. În concluzie, cu toată isteria generată de interzicerea lor la radio și TV, manelele nu ne-au adus mai aproape de Turcia sau de o presupusă recucerire otomană. Suveranismul nu ne va transforma în gubernie rusă sub conducerea lui Putin.

Soluția este educația gusturilor și ridicarea standardelor. Partidele moderate, marii perdanți ai alegerilor, au primit un semnal clar că trebuie să se reformeze.

Nu vor fi niciodată mai buni decât suveraniștii dacă adoptă suveranismul, la fel cum un rocker sau un rapper nu vor deveni mai buni artiști cântând manele. Aici închei această analiză. .

Suveranismul, un termen vag și lipsit de contur clar, a exploatat cu succes mecanismele rețelelor sociale pentru a-și construi o bază populară impresionantă. Spre deosebire de campaniile electorale clasice, bazate pe contactul direct cu electoratul, candidatul suveranist a optat pentru o strategie inovatoare, concentrându-se pe impactul vizual și emoțional al mesajelor sale online.

Această abordare, axată pe puterea imaginilor și pe superficialitatea caracteristică platformelor digitale, a diminuat necesitatea unei gândiri abstracte complexe și a permis propagarea unor idei simplificate, ușor de asimilat de publicul larg. Lipsa unei campanii electorale tradiționale, ce presupune o prezență fizică extinsă în teritoriu, discuții directe cu cetățenii, și o interacțiune reală, a fost compensată de abilitatea de a ajunge la un public vast prin intermediul rețelelor sociale, amplificând astfel aprobarea ideilor suveraniste la un nivel fără precedent. Această campanie digitală a dus la un rezultat paradoxal: victoria unui candidat perceput ca o hologramă, o proiecție a unor așteptări optimiste, de multe ori nefondate.

Ironia constă în utilizarea unor platforme create pentru divertisment, relaționare personală și socializare, pentru a transmite mesaje politice de o importanță crucială, transformând astfel un moment decisiv în procesul democratic – alegerile – într-un spectacol mediatic superficial, lipsit de substanță. Transpunerea dezbaterii politice pe platforme concepute pentru altceva subminează procesul democratic, iar pentru o democrație digitală veritabilă, ar fi necesare platforme dedicate exclusiv dezbaterii politice, menite să ofere un spațiu de dialog și analiză aprofundată. Analizând fenomenul suveranist, se observă o strânsă legătură cu estetica și mesajele manelelor, un gen muzical extrem de popular în România.

Maneaua creează o lume idealizată, oferind o validare falsă a unor perspective distorsionate asupra societății, simplificând relațiile sociale și accentuând o viziune manicheică, în care identificarea dușmanilor este ușoară. Cu toate acestea, maneaua nu oferă soluții concrete la problemele cotidiene, lipsind complet o abordare pragmatică a aspectelor financiare, cum ar fi gestionarea bugetului personal sau refinanțarea creditelor.

Deși ar fi ideal ca maneliștii să ofere și educație financiară, impactul lor se limitează la promovarea câștigului ușor și a unor scheme financiare dubioase. Această lipsă de realism se regăsește și în discursul politicianului suveranist. Similar manelelor, retorica sa se concentrează pe dușmani externi și pe glorificarea națiunii, oferind o imagine idealizată, dar lipsită de soluții concrete.

Un exemplu relevant este includerea în programul de guvernare AUR a unui proiect grandios și nerealist, cum ar fi construcția de insule artificiale în Marea Neagră, o viziune utopică asemănătoare cu imaginile paradisurilor descrise în versurile manelelor. Cazul lui Călin Georgescu, un suveranist declarat, ilustrează perfect această contradicție. Pe de o parte, afirmă principii înalte precum umanitatea și pacea socială, iar pe de altă parte, stigmatizează opozanții săi ca fiind "rezistenți la schimbare", adoptând o atitudine similară cu cea a unui manelist care interpretează piese comerciale la studio, dar revine la manelele clasice la evenimentele private. Modelele de succes din industria manelelor se regăsesc și în peisajul politic suveranist.

Asemeni maneliștilor, care își preiau melodiile unii de la alții fără a respecta drepturile de autor, în scena politică suveranistă apar multiple partide cu programe asemănătoare, ilustrate de apariția succesivă a lui George Simion (comparabil cu Adrian Copilul Minune), Diana Iovanovici Șoșoacă (asemuită cu Nicolae Guță), și Ana Maria Gavrilă (comparată cu Tzancă Uraganu). Popularitatea suveranismului este evidentă, influențând chiar și partidele moderate, care au încercat să integreze elemente din discursul suveranist în campaniile lor, de multe ori fără succes. Utilizarea rețelelor sociale de către partidele moderate este superficială, lipsită de interacțiune reală cu publicul.

Spre deosebire de George Simion, care a petrecut mii de ore în live-uri pe TikTok, interacționând direct cu utilizatorii, inclusiv cu cei critici, lideri ai partidelor moderate, precum Marcel Ciolacu sau Elena Lasconi, au evitat acest tip de comunicare directă. Concluzia este că, la fel ca manelele, suveranismul, deși popular, nu oferă soluții reale la problemele complexe ale societății. Nici manelele nu ne vor apropia de Turcia, nici suveranismul nu ne va transforma într-o gubernie rusească.

Soluția este educația, atât a gusturilor muzicale, cât și a conștiinței politice. Partidele moderate, marii învinși ai alegerilor, trebuie să învețe din această lecție și să se reformeze, înțelegând că adoptarea discursului suveranist nu le va asigura succesul.

Așa cum un rocker nu va deveni mai bun interpretând manele, nici partidele moderate nu vor deveni mai credibile imitând suveraniștii. .

Maneaua, acest gen muzical atât de popular în România profundă, creează o iluzie a unei lumi ideale, oferind o validare într-o societate percepută distorsionat, unde afirmarea în fața adversarilor devine tot mai dificilă. Ascultând maneaua, individul se poate simți puternic și important, un fel de erou fără cusur.

Însă, această evadare în fantasme nu oferă soluții concrete pentru problemele cotidiene. Nicio manea nu te învață cum să-ți plătești facturile, cum să renegociezi un credit ipotecar la o dobândă mai avantajoasă.

Ar fi, desigur, ideal ca maneliștii să integreze și elemente de educație financiară în creațiile lor, dar, deocamdată, mesajul lor didactic se limitează la doi piloni principali: câștigul facil și șmecheria. Această lipsă de pragmatism se regăsește și în discursul politic suveranist. Politicianul suveranist, la fel ca manelistul, vorbește despre dușmani externi și despre o națiune, implicit despre individul însuși, puternică și invincibilă.

Nu este întâmplător faptul că programul de guvernare al AUR includea un punct dedicat construcției de insule artificiale în Marea Neagră, inspirat din modelul Dubai – un loc paradisiac, frecvent evocat în versurile manelelor. Călin Georgescu, un reprezentant al suveraniștilor, abordează, uneori, teme precum umanitatea și pacea socială. Însă, în alte contexte, își atacă adversarii, etichetându-i drept "rezistenți la schimbare".

Este o situație similară cu cea a manelistului care înregistrează piese comerciale la studio, dar cântă manele tradiționale la nunți. Un alt paralelism izbitor între lumea manelelor și cea a suveraniștilor este modelul de replicare. În industria manelelor, atunci când un artist lansează o piesă de succes, aceasta este preluată rapid de alți colegi, fără prea multe discuții despre drepturile de autor, prioritară fiind fraternitatea și solidaritatea artistică.

Acest fenomen se reflectă în apariția a mai multor partide suveraniste în peisajul politic românesc. După George Simion, considerat un fel de "Adrian Copilul Minune" al suveranismului, a apărut Diana Iovanovici Șoșoacă, o figură comparabilă cu Nicolae Guță, un rege neîncoronat al acestei mișcări.

Și Ana Maria Gavrilă, liderul partidului POT (Partidul Oamenilor Tineri), este văzută ca un "Tzancă Uraganu" al noului val suveranist. Suveranismul este o tendință la modă, influențând chiar și partidele politice moderate, care, în încercarea de a-și consolida poziția, au integrat elemente orientale și bizantine în discursul lor. Aceste partide au încercat să se implice pe rețelele de socializare, dar fără succes, utilizându-le doar ca pe o platformă de comunicare unidirecțională.

Nu vom vedea niciodată pe Marcel Ciolacu într-un live cu utilizatorii, la fel cum este improbabil să vedem pe Elena Lasconi într-un live, chiar și cu susținătorii săi. Spre deosebire de ei, George Simion are mii de ore de live-uri pe TikTok, unde a fost supus la critici, jigniri și chiar injurii, la fel cum se întâmplă și cu maneliștii la evenimente cu public mai puțin select. În concluzie, în ciuda isteriei generate de interzicerea lor la radio și televiziune, manelele nu ne-au apropiat de Turcia sau de o ipotetică recucerire otomană.

În mod similar, suveranismul nu va transforma România într-o gubernie rusească sub conducerea lui Vladimir Putin. Soluția, atât în cazul manelelor, cât și în cel al suveranismului, este educarea gusturilor și ridicarea standardelor.

Partidele moderate, marii perdanți ai alegerilor, au primit un semnal clar că trebuie să se reformeze. Adoptarea unor idei suveraniste nu le va face mai bune, la fel cum un rocker sau un rapper nu va deveni mai artist cântând manele.

Acesta este finalul pledoariei mele. .