Realitatea contestată: o revoltă

Visul unei economii naționale autosuficiente, adesea pictat în culori romantice și evocatoare, s-a dovedit de-a lungul istoriei României o iluzie periculoasă. Ideea unei economii „naționale”, centrată pe valorile tradiționale și pe o minimizare a influenței externe, apărută recent în dezbaterea publică, evoca imagini idilice: o întoarcere la o viață rurală simplă, autosuficientă, unde fiecare familie își cultivă hrana, asemeni unui ideal sămănătorist.

Această imagine, atrăgătoare la suprafață, maschează o realitate complexă și mult mai puțin romantică. Pentru un individ, o astfel de viață este posibilă; pentru o națiune însă, este o utopie economică condamnată la eșec, așa cum au demonstrat de mai multe ori tentativele istorice de autarhie. Istoria României recente oferă două exemple edificatoare ale acestei iluzii.

Prima tentativă majoră de construire a unei economii naționale autonome a avut loc în perioada interbelică, sub sloganul Partidului Național Liberal „Prin noi înșine!”, promovat cu înflăcărare de Vintilă Brătianu. România, recent reunită, dispunea de resurse și un potențial aparent considerabil.

Se visa o națiune independentă, stăpână pe propriul destin, minimalizând dependența de capitalul străin, în special în industria petrolieră. Însă, lipsa accesului la tehnologie și capital extern, combinată cu o planificare economică deficitară, a dus la o redresare economică lentă după Primul Război Mondial.

Industria petrolieră, de exemplu, a funcționat sub capacitatea sa, lipsind țara de venituri esențiale pentru dezvoltare. Redresarea a venit abia spre sfârșitul anilor '20, o perioadă marcată de scăderea prețurilor petrolului, ca urmare a crizei economice mondiale din 1929-1933 – o circumstanță externă care a contrazis complet ideea de autosuficiență. A doua încercare, mult mai drastică, a fost impusă sub regimul comunist al lui Nicolae Ceaușescu.

Ambiția de a construi o economie complet autonomă, asemănătoare cu cele ale unor state comuniste izolate precum Coreea de Nord, a condus la o producție masivă de bunuri, inclusiv avioane civile sub licență, prea zgomotoase pentru a fi utilizate pe rute internaționale. Rezultatul a fost însă catastrofal.

Economia anilor '80 a fost marcată de un dezastru economic, plata fiind suportată de populație printr-o drastică suprimare a consumului intern. Penuriile de alimente și de energie electrică au devenit obișnuite, iar raționalizarea a fost o constantă a vieții cotidiene.

Toate aceste sacrificii au fost făcute în numele unor ținte macroeconomice iluzorii, de producție sau de plată a datoriei externe, demonstrând încă o dată imposibilitatea unei dezvoltări economice durabile prin izolare și autarhie. .

Transformările economice și sociale ale României post-revoluționare, marcate de o tranziție tumultoasă de la o economie centralizată la una de piață, prezintă o imagine complexă, definită atât de progrese remarcabile, cât și de o persistentă atmosferă de negativism public. După haosul economic și sărăcia extremă a anilor '90, integrarea în Uniunea Europeană a reprezentat un punct de cotitură decisiv.

Creșterea economică rapidă, susținută pe parcursul a peste două decenii, a redus semnificativ decalajul economic față de Vest, ducând la o îmbunătățire a unor indicatori cheie precum speranța de viață și mortalitatea infantilă. Diferența salarială față de statele din Vest s-a redus dramatic, de la un raport de 10:1 la o medie apropiată de jumătate din valorile occidentale.

La nivel macroeconomic, România a implementat reforme ample, devenind membră UE și NATO, iar producția industrială a depășit chiar și nivelurile din perioada comunistă, producția de cereale atingând recorduri istorice în 2018 și 2019, depășind 30 de milioane de tone. Cu toate aceste realizări, percepția publică a fost adesea marcată de un negativism persistent, contradictor cu realitatea obiectivă. Un val de optimism prematur, generat de victoria CDR în 1996, a fost urmat de un discurs public dominat de critici la adresa corupției și a presupusului abandon al valorilor naționale, ignorând transformările profunde ale economiei și societății.

Chiar și fenomenul migrației forței de muncă românești în străinătate, facilitat de aderarea la UE, a fost prezentat într-o lumină negativă, stigmatizând cetățenii plecați peste hotare ca fiind „goniți”, în loc să se celebreze oportunitățile create. Sloganul popular din 2004, „Plecăm în Congo”, ilustrează această percepție negativă, chiar și după o perioadă de creștere economică remarcabilă.

Fiecare ciclu electoral a devenit un nou moment de reflecție asupra oportunităților ratate, consolidând sentimentul de dezamăgire. Costul acestui negativism cronic este însă pe cale să devină evident. Progresele spectaculoase din ultimii 24 de ani sunt greu de replicat în viitor, având în vedere deficitul și datoria publică record, amplificate în ultimul an.

Pensionarea masivă a generației „decrețeilor”, după 2030, va genera noi provocări sociale. O altă oportunitate pierdută este cea a îmbunătățirii sistemului educațional, cu performanțe școlare încă sub așteptări, chiar dacă testele PISA și TIMSS indică o ușoară îmbunătățire.

Această situație va limita productivitatea muncii și salariile, punând în dificultate mulți dintre cei care au perceput o perioadă de relativă prosperitate ca fiind un dezastru. Perspectivele pot fi, de fapt, mult mai sumbre. O dietă constantă de negativism a generat o viziune dihotomică, simplificând realitatea la o opoziție simplă între „rău” și „schimbare”, considerând implicit schimbarea ca fiind pozitivă.

Această perspectivă este o proiecție a speranțelor noastre în fața frustrărilor acumulate, frustrări cu origini diverse: unele cauzate de deficiențele sistemelor publice, altele de factori personali sau amplificate de rețelele sociale, care încurajează victimizarea, revolta și furia, propagând mesaje unidirecționale. Realitatea este mult mai complexă, nu orice schimbare este benefică.

Venezuela oferă un exemplu elocvent: o schimbare de regim democratic, condusă de Hugo Chavez, un politician carismatic, a promis schimbări reale, dar a condus la o criză economică profundă din cauza unor politici economice greșite și a naționalizărilor masive. Inflația galopantă, colapsul monedei și sărăcia extremă au devenit realități cotidiene.

După 20 de ani, populația se confruntă cu sărăcie lucie și penurii de produse de bază. România, în schimb, a ales integrarea în piețele internaționale și a beneficiat de stabilitatea UE, evitând astfel riscurile asociate unor politici economice izolaționiste sau radicale, așa cum a fost cazul în Venezuela. Apartenența la Uniunea Europeană oferă un „scut” protector, accesul la o piață comună vastă și resurse prin fondurile de coeziune.

Izolată, cu o populație de doar 19 milioane, România este vulnerabilă la dezvoltarea unei economii autarhice. Există, desigur, excepții precum Singapore, dar succesul acestora se bazează pe o globalizare intensă, nu pe izolaționism. Progresele din ultimii 24 de ani sunt limitate de un sistem educațional deficient, instituții publice disfuncționale și inechitate persistentă.

Lipsa de funcționalitate a instituțiilor este deosebit de îngrijorătoare, deoarece instituțiile solide sunt esențiale pentru dezvoltarea economică durabilă. Negativismul public, în loc să se transforme într-un discurs pro-echitate, pro-instituții funcționale sau pro-educație, alimentează furia și împiedică o dezbatere constructivă asupra politicilor publice necesare pentru a aborda provocările viitoare. Aceste provocări sunt numeroase și previzibile: deficitul bugetar, pensionarea generației „decrețeilor”, nevoia unui model economic adaptat la creșterea salariilor, problema locuințelor pentru tineri, criza demografică, conflictele regionale și necesitatea creșterii autonomiei strategice a Europei.

Aceste aspecte au fost ignorate sau tratate superficial în campaniile electorale, dar vor continua să afecteze realitatea românească, indiferent de nevoia publică de a se refugia în emoții negative. .

Oboseala de la o dietă constantă de negativism distorsionează percepția realității, proiectând o viziune manicheică a lumii: rău versus schimbare, cu schimbarea implicit percepută ca pozitivă. Această perspectivă simplificată, însă, este un mecanism de apărare, o proiecție a speranțelor noastre menită să contracareze frustrarea acumulată.

Originea acestor frustrări este multiplă și complexă, cuprinzând atât disfuncționalități ale sistemelor publice – insuficiențe care generează o legitimă nemulțumire – cât și aspecte personale sau influențe externe, amplificate adesea de rețelele sociale. Aceste platforme, în loc să faciliteze dialogul constructiv, contribuie la victimizare, la amplificarea sentimentelor de revoltă și furie, propagând un flux unidirecțional de mesaje pline de indignare, dar lipsite adesea de soluții concrete. Realitatea, însă, este mult mai nuanțată.

Nu orice schimbare reprezintă o îmbunătățire. Experiența unor țări precum Venezuela ilustrează dramatic acest adevăr.

Bogată în resurse naturale, Venezuela a cunoscut o schimbare de regim, aducând la putere, prin alegeri democratice, pe Hugo Chávez, un lider carismatic cu promisiuni de schimbări radicale. Însă, politicile economice eronate, naționalizările masive și o gestionare ineficientă a resurselor, în special a companiei petroliere de stat, au dus la un dezastru economic fără precedent.

Inflația galopantă, colapsul monedei bolivariene și sărăcia extremă au devenit realități cotidiene pentru milioane de venezueleni. Douăzeci de ani mai târziu, populația se confruntă cu o sărăcie lucie și penurii acute de bunuri de primă necesitate, un rezultat devastator al unei politici economice iresponsabile. Contrastul cu experiența României este evident.

Deși cu provocări majore, România a ales integrarea în Uniunea Europeană, beneficiind de stabilitatea economică și de accesul la piața comună europeană, cu cei 450 de milioane de consumatori. Această apartenență la UE reprezintă un „scut” protector împotriva instabilității economice, oferind acces la fonduri de coeziune și la mecanisme de redistribuire a resurselor.

Izolată, cu o populație de doar 19 milioane de locuitori (comparabilă cu cea a unor orașe precum Sao Paulo sau Osaka), România ar fi extrem de vulnerabilă, demonstrând imposibilitatea dezvoltării unei economii autarhice. Eșecul politicilor anterioare de izolare economică confirmă această realitate.

Există, desigur, exemple de țări mici prospere, precum Singapore, dar succesul acestora se datorează unei integrări globale intense, un model total diferit de o eventuală izolare economică naționalistă. Prezentul și viitorul României: provocări iminente și un spațiu public dezamăgitor Progresul economic din ultimii 24 de ani, deși semnificativ, are limite evidente. Sistemul educațional este subdimensionat față de necesitățile unei economii moderne, iar disfuncționalitățile instituționale sunt alarmante.

Soliditatea și buna funcționare a instituțiilor sunt factori esențiali pentru dezvoltarea economică sustenabilă, iar lipsa acestora reprezintă o îngrijorare majoră. Inechitatea persistă ca o problemă fundamentală, niciodată abordată cu consecvență.

Aceste deficiențe, exacerbate de un climat general de negativism, au generat o acumulare de furie socială. Din păcate, discursul public, dominat de furie, nu s-a transformat într-un program coerent pentru promovarea echității, consolidarea instituțiilor (pe care România, singură, le-a generat rar), investiții în educație și cercetare (dimpotivă, investițiile în aceste sectoare sunt adesea minimalizate). Această lipsă de viziune și de acțiune concretă ne afectează pe toți.

Discursurile abstracte despre demnitate națională și „țărișoara noastră” ascund lipsa de abordare a problemelor structurale, instituționale, demografice și sistemice care vor modela viitorul României. Printre cele mai importante provocări se numără: deficitul bugetar, pensionarea generației de după 1990, nevoia unui model economic adaptat la creșterea salariilor, criza locuințelor pentru tineri, criza demografică acută, atât la nivel național, cât și regional, conflictele din proximitate și necesitatea creșterii autonomiei strategice a Europei. Aceste probleme, cruciale pentru viitorul României, au fost ignorate sau tratate superficial în campaniile electorale recente.

Ele nu vor dispărea de la sine, cedând loc unei ipotetice mângâieri a unor emoții negative. Este nevoie de o abordare pragmatică, bazată pe politici publice concrete și pe un dialog constructiv, departe de discursul polarizant și emoțional care a marcat ultima perioadă. .

Deși au trecut 24 de ani de la evenimentele marcante, progresul României prezintă, din păcate, multiple limitări semnificative, departe de a fi un parcurs exemplar. Sistemul educațional, considerat un pilon fundamental al dezvoltării, se situează sub așteptări, nefiind adecvat nivelului de dezvoltare economică atins.

Această deficiență este exacerbată de disfuncționalitățile majore ale multor instituții publice, un aspect profund îngrijorător, având în vedere importanța crucială a instituțiilor solide și eficiente în susținerea unei dezvoltări economice durabile. Lipsa de funcționalitate a acestora frânează progresul, întărind o situație deja precară.

Paralel, inechitatea persistă ca o rană deschisă, o problemă fundamentală ignorată sau, cel puțin, neabordată cu necesara seriozitate și eficiență. Această combinație de factori – un sistem educațional deficient, instituții disfuncționale și inechitate cronică – a generat o acumulare de frustrare și indignare, un sentiment generalizat de nemulțumire. Însă, paradoxal, acest val de furie, această energie colectivă de protest, nu s-a transformat într-un motor al schimbării pozitive.

Nu s-a concretizat într-un discurs coerent și eficient pentru promovarea echității, pentru consolidarea instituțiilor (România, să fim sinceri, rareori a generat asemenea instituții din interior), sau pentru susținerea educației și cercetării. Dimpotrivă, discursul public, adesea impregnat de un patriotism abstract și declarații vagi despre demnitate, misiune națională și "țărișoara noastră", a eclipsat dezbaterea despre politici publice concrete, necesare pentru a aborda provocările structurale, instituționale, demografice și sistemice care se conturează la orizont. România se confruntă cu o serie de provocări extrem de previzibile în următorii ani, probleme care necesită o abordare pragmatică și proactivă.

Deficitul bugetar, pensionarea generației de "decreței", necesitatea adaptării modelului economic la creșterea salariilor, lipsa de locuințe pentru tineri, criza demografică atât la nivel național, cât și regional, conflictele geopolitice din proximitate și, nu în ultimul rând, necesitatea creșterii autonomiei strategice a Europei – toate acestea sunt aspecte cruciale, ignorate sau tratate superficial în campaniile electorale recente. Aceste realități, dure și concrete, nu vor dispărea pentru a face loc unei iluzorii mângâieri a emoțiilor negative, necesitând soluții concrete și strategii pe termen lung, nu doar gesturi politice populiste. .