Ion Cristoiu respinge unanimitatea: "Am oroare de ea!"

Analizând retrospectiv textele mele din perioada 1990-1991, se observă un efort considerabil, aproape supraomenesc, de a contracara unanimitatea opiniei publice și de a adopta o perspectivă divergentă. Contextul imediat postdecembrist, necunoscut multora astăzi, este esențial pentru înțelegerea acestor scrieri.

Pentru cei nefamiliarizați cu atmosfera anului 1990, textele mele despre epoca Ceaușescu pot părea de neînțeles, mai ales având în vedere că autorul, datorită poziției sale anti-Iliescu și anti-FSN, era considerat de către FSN drept un reprezentant al aripii drepte. Aceste texte nu urmăreau, contrar aparențelor, reabilitarea regimului comunist premergător revoluției din decembrie 1989.

Ele decurgeau dintr-o indignare profundă față de superficialitatea și simplismul cu care presa, indiferent de orientare politică, aborda istoria recentă. Un observator perspicace din 1990 putea observa cu ușurință o campanie propagandistică anticomunistă, asemănătoare, în anumite aspecte, cu propaganda stalinistă din anii ’50, care simplifica o realitate complexă prin caricaturizare. Atât presa guvernamentală, cât și cea a opoziției, vehiculau la acea vreme câteva clișee rigide și reductive: prima, o negare totală a perioadei Ceaușescu, folosind sloganuri de tipul "ieri, Întuneric, azi, Lumină", un paralelism simplist, în stilul lui Caragiale; a doua, atribuirea tuturor dificultăților postdecembriste perioadei anterioare; a treia, o contestare vehementă a eventualelor aspecte pozitive ale regimului Ceaușescu, în special din primii ani ai domniei sale, când acesta a încercat să se diferențieze de regimul sovietic prin cultivarea, chiar dacă parțială, a identității naționale românești, prin promovarea unei independențe față de URSS, reabilitarea sentimentului național și o anumită libertate în creația culturală; și în final, a patra, o omisiune deliberată a perioadei 1965-1971, marcată de o liberalizare surprinzătoare a comunismului românesc. Reacția mea la aceste clișee nu era doar cea a unui intelectual obișnuit cu nuanțele analizei istorice, exasperat în timpul ceaușismului de propaganda oficială simplistă, ci și a unui publicist care observa, cu stupoare, că într-o societate autodeclarată democratică și liberă, presa practică o formă de bolșevism inversat în abordarea trecutului și prezentului.

Această negare absolută a trecutului ducea la neglijarea unor principii esențiale pentru o tânără democrație: conștientizarea intereselor geopolitice ale marilor puteri occidentale, necesitatea demnității naționale, prudența față de Ungaria și necesitatea unei critici severe a inegalităților sociale. Atmosfera de vânătoare de vrăjitoare la care erau supuși foștii membri ai CPEx, familia Ceaușescu, sau chiar însuși Ceaușescu (al cărui nume era scris cu litere mici în presă) era exasperantă și iresponsabilă. Consideram atunci, și consider și acum, că într-o adevărată democrație, orice cetățean, chiar și un criminal, are dreptul la un proces corect și la dreptul la replică.

În 1990, foștii membri ai CPEx erau închiși, trași prin tribunale, în totală lipsă de respect pentru statul de drept. Foștii nomenclaturiști, foștii șefi ai Securității erau atacați fără drept la apărare, adesea de foștii lor colegi, oportunisti care trecuseră de partea lui Ion Iliescu. Multe dintre comentariile mele din 1990-1991 criticau această abordare incorectă, deși unii dintre foștii nomenclaturiști mă tratase cu aroganță.

Atunci, ca și mai târziu, am respins cu vehemență aceste așa-zise campanii de presă, reduse la hărțuirea victimelor, acțiuni ce păreau dirijate de interese oculte, aproape militare. Activitatea mea, trecută și viitoare, se explică printr-o singură constantă: [Aici ar urma să fie inserată constanta respectivă, nefurnizată în textul inițial]. .