Ion Cristoiu dezvăluie: Aspectul hormonal, și la comuniști

Nimic neobișnuit până în acest punct. Imaginea comunistului, așa cum o construiește iconografia postbelică, este cea a unui luptător convins împotriva exploatării, a unui om cu credințe de granit, de nezdruncinat.

Însă, în spatele acestei aparente neclintire ideologice, se ascunde o preocupare, poate chiar o anxietate subtilă, ușor de înțeles: dorința de a nu apărea, în fața camarazilor de luptă, în special a tovarășelor, ca indivizi lipsiți de igienă personală, ca niște oameni neglijenți în ceea ce privește aspectul fizic. Această preocupare, aparent minoră, dezvăluie o complexitate a comportamentului uman chiar și în interiorul unui sistem ideologic rigid precum cel comunist.

Imaginea idealizată a revoluționarului incoruptibil se confruntă, așadar, cu o realitate mult mai nuanțată, unde preocuparea pentru imagine și acceptarea socială joacă un rol surprinzător de important. Gheorghe Gheorghiu-Dej dezvoltă această idee, analizând în continuare impactul prezenței femeilor asupra comportamentului bărbaților din partid, oferind astfel o perspectivă inedită asupra dinamicilor sociale din interiorul mișcării comuniste.

Această analiză nu se rezumă la o simplă constatare a faptului că comuniștii se preocupă de aspectul lor fizic, ci sugerează un mecanism mai profund de autoreglare socială, influențat, în mod neașteptat, de prezența femeilor în spațiul politic. De fapt, prezența tovarășelor devine un catalizator al unui comportament mai atent, un factor de rafinare a imaginii publice a comuniștilor, contrastând cu imaginea stereotipă, adesea simplificată, a acestora.

.

Prezența femeilor deținuțe comuniste la Caransebeș a generat o tulburare profundă în rândul deținuților de sex masculin, care până atunci duceau o viață austeră, disciplinată, marcată de o riguroasă activitate politică. Mărturii postbelice ale foștilor deținuți, dar și opere literare și publicistice menite să creeze un mit în jurul închisorilor precum Doftana, zugrăvesc o existență axată pe ședințe de partid, lecții de educație politico-ideologică și celebrarea evenimentelor importante ale clasei muncitoare.

Romanul lui Alexandru Vaida, "Scântei în beznă" (1950), considerat și o transcriere a unor memorii, oferă o imagine sugestivă a unei astfel de festivități: comemorarea morții lui Lenin. Descrierea evenimentului este detaliată: Covaci, un deținut tânăr, cu ochelari, ține un discurs emoționant despre Lenin, evocând momente cheie din viața acestuia, analizând troțkismul și alte "curente dușmănoase clasei muncitoare".

Discursul său capătă treptat o intensitate crescândă, culminând cu un jurământ solemn, rostit în cor de deținuți, un jurământ pe care Tudose, un alt deținut, îl simte ca pe o experiență profund personală, emoționantă, până la punctul de a lăsa o lacrimă să-i curgă pe obraz. Sentimentul de rușine îl face să se prefacă că a pierdut ceva, ștergându-și discret lacrimile, pentru ca apoi să se simtă "mult mai pregătit decât a fost înainte, mult mai tare". În contrast cu sobrietatea comemorării morții lui Lenin, sărbătoarea de 1 Mai oferă un moment de bucurie și relaxare.

Descrierea acestei zile este plină de viață: bucătarii se grăbesc să pregătească o masă festivă pentru aproape două sute de oameni; Covaci ține un discurs despre importanța datei; se servește o masă comună, se închină cu apă pentru lupta proletariatului internațional; urmează un program artistic urmat de muzică și dansuri, tineri și bătrâni participând la o horă animată, culminând cu un tovarăș care execută o căzăcească pasională. Perspectivele se schimbă radical în mărturiile lui Gheorghiu-Dej, care prezintă o imagine contrastantă. Această viață austeră, dedicată luptei împotriva exploatării, este zdruncinată de prezența femeilor deținute comuniste.

Nu sunt femei oarecare, ci luptătoare, ilegaliste, deținute care au fost prinse de idealurile lui Lenin și Stalin. Prezența lor provoacă tulburări, generează o dinamică complet diferită față de celebrarea zilelor de sărbătoare.

Mai mult decât atât, mărturiile lui Dej dezvăluie că unii tovarăși căsătoriți își găsiseră "tovarășe" chiar în închisoarea de la Caransebeș, transformând controversele ideologice în probleme de natură personală, în jocul unor relații amoroase neașteptate. Această situație pune sub semnul întrebării însăși stabilitatea mișcării comuniste.

Dacă prezența lor stârnea asemenea patimi, înseamnă că femeile nu erau urâte, sau, cel puțin, reușeau să se mențină îngrijite și cochete, chiar și în condițiile dificile ale închisorii. Gheorghiu-Dej își începe relatarea menționând decizia administrației închisorii, probabil sub presiunea unor foruri superioare, de a muta femeile deținute de la Caransebeș la Mislea. Dej utilizează acest eveniment pentru a critica Ana Pauker, fosta sa adversară politică, deja decedată.

Dej relatează conversația lor în care Ana Pauker se opune mutării, argumentând că prezența femeilor este un stimulent pentru moralul și cultura deținuților. Dej, în schimb, în 1961, o acuză pe Ana Pauker de superficialitate, de lipsă de spirit de observație și de o gândire haotică, comparând-o cu o "păsărică care sare de la o cracă la alta", arătând lipsa ei de profunzime în analiza politică, subliniind diferențele fundamentale de abordare și de înțelegere a situației dintre ei. În concluzie, în timp ce Dej vede o amenințare existențială la adresa mișcării comuniste în prezența femeilor deținute la Caransebeș, Ana Pauker pare să abordeze situația într-un mod mai uman.

Alegerea de a o considera pe Ana Pauker mai apropiată de omenesc, explică probabil de ce a pierdut lupta cu Dej. Mutatea femeilor de la Caransebeș a fost rezultatul unei decizii luate de administrația penitenciarelor, decizie care a favorizat strategia lui Dej.

Mulți din conducerea acestei administrații au fost ulterior închiși de comuniști, ceea ce sugerează un joc politic complex, în care prezența simplă a femeilor în închisoare putea să aibă consecințe dramatice, punând în pericol însăși existența Partidului Comunist Român. .

În adâncul închisorii Doftana, Tudose trăia intens jurământul depus, simțind că greutatea cuvintelor cade nu doar pe umerii lui Covaci, ci și pe propriile sale. Ecoul spontan, un „Îți jurăm!” puternic și unanim, îi umplea pieptul, inima bătându-i cu o forță ce părea să-i spargă coastele.

Finalul jurământului stalinist, rostit în memoria lui Lenin, îl copleșește; o lacrimă îi alunecă pe obraz. Rușinat, se preface că a pierdut ceva, aplecându-se discret pentru a-și șterge ochii.

Îndreptându-se, însă, simte o transformare interioară: o nouă rezistență, o hotărâre mult mai puternică decât înainte. Atmosfera zilei comemorative a morții lui Lenin era una de austeritate. Contrastul era evident în ziua de 1 Mai, care oferea deținuților o scurtă răgaz de la cotidianul sumbru.

Ziua muncii înflorea în închisoare, fețele tovarășilor luminându-se de o bucurie sinceră, contrastând puternic cu atmosfera funerară a zilelor precedente. Bucătarii, cei mai harnici, se mișcau cu agilitate, pregătindu-se să hrănească aproape două sute de oameni cu o masă mult mai consistentă decât cea obișnuită.

La ora zece, adunarea festivă lua amploare, Covaci ținând un discurs despre semnificația zilei de 1 Mai. Urma apoi masa comună, încununată de toasturi simple, dar pline de semnificație, cu apă, pentru lupta proletariatului internațional.

Seara, echipa artistică a închisorii își prezenta programul, urmat de o horă aprinsă, în ritmurile vioarelor și balalaicelor, tineri și bătrâni dansând pe asfaltul Doftanei. Entuziasmul era contagios, culminând cu o căzăcească interpretată cu patos de un tovarăș. Narativele lui Dej, însă, schițau o imagine diferită a realității din închisoare.

Viața austeră, dedicată luptei împotriva exploatării, era întreruptă, cu totul, de prezența tovarășelor. Acestea nu erau simple femei, ci luptătoare, ilegaliste, cu idealuri puternice, dedicate lui Lenin și Stalin – o imagine ce contrasta cu stereotipurile femeilor proletcultiste, prezentate ironic ca fiind preocupate doar de oglindă și nu de muncă.

Prezența lor a generat o schimbare subtilă a dinamicii din închisoare, tovarășii fiind mai degrabă fermecați de prezența lor decât concentrați pe sărbătorirea zilei de 1 Mai. Mărturiile lui Dej dezvăluie un aspect mult mai complex: "deși unii tovarăși erau căsătoriți", își găsiseră "tovarășe" chiar la Caransebeş.

Controversa nu mai era legată de interpretări ale teoriilor lui Lenin, ci de atracția dintre bărbați și femei, chiar și în mediul auster al închisorii. Atracția declanșată de tovarășe reprezenta o amenințare la adresa Mișcării însăși, ceea ce sugerează o anumită frumusețe și o grijă pentru aspectul personal, chiar și în condițiile precare din închisoare.

Destinul Mișcării Comuniste pare să fi fost legat de prezența sau absența tovarășelor de la Caransebeș. Gheorghiu-Dej își începe relatarea cu o precizare ambiguă: "Administrația închisorii hotărîse probabil, la indicațiile forurilor superioare, să mute tovarășele de la Caransebeș la Mislea sau nu știu unde". Această afirmație servește ca pretext pentru o acuzație subtilă la adresa Anei Pauker, decedată atât politic, cât și fizic: "Ana, neapărat, a făcut ce a făcut și ne-am întâlnit.

Atunci mi-a spus, ai auzit? administrația închisorii vrea să ne mute la Mislea. Noi ne-am hotărît să protestăm și cerem ca femeile să fie lăsate aici.

Păi de ce? Cum de ce? Nu-ți dai seama ce important este, ce stimulent o să fie pentru fetele noastre și pentru băieți, ce discuții, ce ajutor, aşa, de ridicare a nivelului cultural ș.a.m.d." Analizând perspectivele, Dej identifică în prezența tovarășelor la Caransebeș o amenințare potențial fatală pentru mișcarea comunistă și muncitorescă, percepție pe care Ana Pauker nu o împărtășește. Dej profită de ocazie, în 1961, pentru a o acuza pe Ana Pauker de superficialitate și lipsă de spirit de observație, descriind-o ca pe o persoană care "sărea cum sare o păsărică dintr-o cracă în alta, sărea de la o idee la alta".

Contrastul este evident: Dej vede o amenințare la adresa mișcării, în timp ce Ana Pauker consideră prezența tovarășelor un factor benefic, un stimulent pentru moral și dezvoltare culturală. Între cele două perspective, opinia Anei Pauker pare mai apropiată de umanitate, fapt care ar putea explica eșecul ei în lupta cu Dej.

La Caransebeș, Ana Pauker se comportă mai mult ca o femeie decât ca o revoluționară, o posibilitate care sugerează că și tovarășele ar fi preferat să rămână alături de tovarășii lor. În final, tovarășele au fost mutate, administrația penitenciarelor executând planul lui Dej.

Mulți din conducerea acestei administrații, după război, au fost întemnițați de comuniști, o pedeapsă considerată pe deplin justificată, având în vedere consecințele potențiale ale păstrării tovarășelor la Caransebeș: disoluția Partidului Comunist. .

Evenimentele de la Caransebeş din 1961, cu prezenţa tovarăşelor în lagăr, au generat o fractură profundă în viziunea liderilor comunişti asupra strategiei politice şi a consecinţelor acesteia. Gheorghiu-Dej a perceput imediat pericolul existenţial pe care îl reprezenta această situație pentru mișcarea comunistă, anticipând o posibilă destabilire a sistemului.

În contrast, Ana Pauker, se pare că a manifestat o lipsă de acuitate politică, o superficialitate pe care Dej a evidențiat-o ulterior, în 1961, cu o acrimonie specifică epocii. Dej descria astfel perspectiva Anei Pauker: „Am mai cunoscut noi chestiunile astea cu ridicarea nivelului cultural în lagăr.

Am văzut cît de superficială este, ce lipsă de spirit de observaţie are. În general, cînd treceam la aprecieri politice, nu era în stare să-şi ducă pînă la capăt ideea, n-avea un fir, sărea cum sare o păsărică dintr-o cracă în alta, sărea de la o idee la alta.

Spuneam, probabil se vede că este aşa de deşteaptă femeia asta, că ea presupune că este destul pentru mine ca numai să-mi pompeze ideea, nu e nevoie să o ducă pînă la capăt, ca eu să-mi dau seama, să ghicesc ce avea să spună. Eu căutam la mine motive, defecţiuni, însă era un om superficial, un om care asimilase singur un vocabular cum mulţi asemenea aveau“.

Această discrepanță fundamentală de perspectivă a condus la o confruntare ideologică cu consecințe majore. Analizând retrospectiv evenimentele, este tentant să adoptăm o perspectivă mai nuanțată. Deşi acțiunile Anei Pauker au fost interpretate de Dej ca fiind lipsite de perspicacitate și strategice, o abordare mai empatică ne dezvăluie o latură umană, poate mai vulnerabilă.

Se poate considera că reacția Anei Pauker la situația de la Caransebeş a fost mai degrabă una emoțională, caracteristică unei femei, decît o reacție strict politică, calculată. Poate chiar tovarăşele însele au preferat să rămână aproape de partenerii lor de viață.

Această perspectivă îi umanizează pe toți implicați, demonstrând că reacțiile umane, chiar și în contextul politic extrem de tensionat al epocii, transcend adesea puritatea ideologică. Deznodământul este cunoscut: transferul tovarăşelor de la Caransebeş, o mișcare decisivă orchestrată de Gheorghiu-Dej, cu complicitatea Administrației Penitenciarelor.

Această Administrație, al cărei conduceri, după război, a fost în mare parte epurată prin încarcerare, pare a fi acționat, cel puțin parțial, din oportunism, pentru a-și asigura propria supraviețuire politică. Ironia sorții este evidentă: prin acțiunile lor, acești oameni au salvat, poate, regimul comunist de o criză majoră, o criză care ar fi putut duce la o dezintegrare internă a Partidului Comunist Român.

În acest context, decizia de a muta tovarăşele poate fi percepută nu doar ca o manevră politică abilă, ci și ca o acțiune care a influențat decisiv cursul istoriei. Poate că, fără această acțiune, Partidul Comunist Român s-ar fi destrămat, iar istoria României ar fi urmat un drum cu totul diferit. .