Ion Cristoiu: Adevarul iese la iveala din gura dusmanului de clasa!

Construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră, o inițiativă gigantică și șocantă având în vedere situația economică precară a României din anii 1949, a fost un eveniment marcant în istoria recentă a țării. Hotărârea de construire a canalului, văzut ca un mijloc de transport direct pe apă și de dezvoltare a agriculturii într-o zonă ostilă din punct de vedere al naturii, a fost adoptată la 25 mai 1949 de către Consiliul de Miniștri.

Pentru a coordona operațiunile de proiectare, studii și construcție, a fost înființată Direcția Generală a Lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră, subordonată direct Consiliului de Miniștri. Lucrările au început efectiv în vara lui 1949, cu amenajarea șantierului: construirea barăcilor, drumurilor de acces, modificarea liniilor ferate.

Forța de muncă a fost asigurată de muncitori din toată țara, militari în termen și deținuți, inclusiv politici. Atmosfera epocii, marcată de entuziasmul socialist, a inspirat numeroși scriitori să celebreze construcția canalului în poezie și reportaje. Însă, un roman remarcabil, "Drum fără pulbere", scris de Petru Dumitriu, autorul celebrei "Cronică de familie", a oferit o perspectivă diferită asupra acestui eveniment.

Publicarea romanului, cu cele 666 de pagini, a reprezentat o surpriză majoră. Deși acțiunea se desfășoară pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, romanul nu este un jurnalistic, ci o operă de ficțiune, cu personaje și întâmplări inventate.

Romanul abordează o temă crucială, ignorată de propaganda oficială: sabotajul și intrigile dușmanului de clasă pe șantier. Petru Dumitriu, cu o documentare meticuloasă, descrie cu acuratețe "uneltirile dușmanului de clasă", care aveau scopul de a sabota construcția canalului, răspândind zvonuri despre eşecul inevitabil al proiectului.

"Drum fără pulbere" evidențiază un aspect crucial al vieții din România în anii 1949-1951: presiunea poliției secrete, a Miliției și a Securității, pentru a depista și combate "uneltirile dușmanului de clasă". Romanul este o mărturie complexă a epocii, ilustrând atât entuziasmul socialist, cât și teroarea politică care a marcat acești ani. .

Romanul lui Petru Dumitriu, "Drum fără pulbere", publicat în 1951, în plină construcție a Canalului Dunăre-Marea Neagră, reflectă o mentalitate specifică epocii. În contextul unui regim totalitar, autorul, conform normelor impuse de sistem, atribuie imposibilitatea realizării acestei lucrări gigantice unui "dușman de clasă".

Prin intermediul personajului Mihai Pangrati, un fost student al profesorului Lăzărescu, Dumitriu prezintă o discuție aparent banală, ce se transformă într-o polemică ideologică. Pangrati, influențat de propaganda comunistă, este convins că construcția canalului este realizabilă cu sprijinul sovietic.

Profesorul Lăzărescu, un intelectual cu o gândire critică, exprimată printr-un zâmbet ironic, are o perspectivă realistă, bazată pe experiența personală. El susține, cu o ușoară reținere, ideea că lucrări de anvergură precum căile ferate, canalele mari sau industria grea, specifice capitalismului de după 1850, nu pot fi întreprinse de state mici.

Deși în 1949 se susținea că România, susținută de economia sovietică, ar putea face față unor proiecte grandioase, realitatea a demonstrat altceva. Canalul Dunăre-Marea Neagră, o aventură imposibilă de la bun început, a dovedit că resursele financiare și organizatorice ale României de atunci erau insuficient de puternice.

Sprijinul sovietic, pe care regimul comunist se baza, nu a fost suficient pentru a duce la bun sfârșit proiectul. Pentru a ascunde eşecul, regimul comunist a recurs la acuzatii de sabotaj, condamnarea la moarte a unor lucrători și la închisoare a multora.

În realitate, problema nu era sabotajul, ci incompetența conducerii, nerespectarea normelor de siguranță, munca forțată și lipsa de resurse. Comisia PCR, constituită pentru analiza activității Ministerului de Interne, a recunoscut în cele din urmă că procesul sabotorilor de la Canal a fost o farsa, iar condamnările, nejustificate.

Evenimentul Canalului Dunăre-Marea Neagră a devenit un simbol al regimului comunist: o obsesie de a demonstra puterea, o iluzie a unui progres rapid, care s-a transformat într-un dezastru. "Gura dușmanului de clasă adevăr grăiește!", această concluzie ironică, din finalul editorialului, evidențiază realitatea dureroasă a epocii, unde adevărul era distorsionat de propaganda regimului, iar libertatea de exprimare era suprimată. .

În romanul „Drum fără pulbere” al lui Petru Dumitriu, publicat în 1951, autorul se confruntă cu ideea imposibilității construcției Canalului Dunăre-Marea Neagră, o provocare grandioasă a regimului comunist din România. Personajul Mihai Pangrati, un tânăr student, este prezentat ca un adept fervent al ideologiei comuniste, crezând cu tărie în puterea și sprijinul Rusiei în realizarea proiectului.

El îl contrazice pe profesorul Lăzărescu, un personaj reprezentând dușmanul de clasă în roman, punând la îndoială îndoielile acestuia cu privire la fezabilitatea construcției. Mihai Pangrati argumentează cu entuziasm, apărând ideea că construcția Canalului este posibilă datorită expertizei și sprijinului sovietic.

Profesorul Lăzărescu, care simbolizează o voce critică, sceptică față de propaganda regimului, respinge cu obstinație argumentele lui Pangrati, declarând că nu este la curent cu detaliile proiectului. El manifestă o apropiere suspectă de adevăr, menționând că expertiza sovietică este mai degrabă o imitație a Occidentului, ceea ce sugerează o posibilă lipsă de inovație și competență. Dumitriu, prin intermediul romanului său, pare să susțină linia oficială a regimului, propagând ideea că orice îndoială cu privire la construcția Canalului provine de la dușmanii de clasă.

În realitate, istoria a demonstrat altceva. Lucrările la Canal au fost un dezastru, marcate de o organizare defectuoasă și un ajutor sovietic insuficient.

Pentru a acoperi eşecul, regimul a recurs la acuzatii de sabotaj, condamnând la moarte și la ani grei de închisoare un număr semnificativ de oameni. Pe 1 septembrie 1952, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a pronunțat condamnări la moarte pentru cinci persoane, iar pe 10 septembrie 1952, un alt proces a dat sentinţe pentru 15 persoane.

După moartea lui Stalin, Canalul a fost una dintre primele proiecte faraonice la care s-a renunțat. La 17 iulie 1953, Consiliul de Miniştri a oprit oficial lucrările de construcție.

Investigațiile Comisiei PCR au stabilit că persoanele condamnate pentru sabotaj au fost victime ale unui proces politic, condamnate pe nedrept. Eșecul Canalului a fost rezultatul unei aventuri imposibile, cu un final previzibil: eșecul.

Romanul lui Petru Dumitriu reprezintă o critică subtilă la adresa regimului comunist, punând în evidență contradicția dintre propaganda oficială și realitatea. Personajul profesorului Lăzărescu reprezintă o voce critică, care exprimă îndoielile cu privire la propaganda regimului.

Eșecul Canalului Dunăre-Marea Neagră a demonstrat că adevărul se ascunde adesea sub un strat gros de propaganda și manipulare. .

Mihai Pangrati, cu un aer de încredere nejustificată, susţine că, deşi suntem în 1949, o ţară care construieşte socialismul, nu suntem limitaţi de resursele economice proprii. Avem în spate economia Rusiei, un gigant care ne va sprijini.

Profesorul Lăzărescu, cu o expresie sceptică, întreabă retoric: „Eşti sigur?” Pangrati, evaziv, răspunde că speră, subliniind că proiectările s-au făcut cu ajutorul specialiștilor ruși. Ei, obișnuiți cu construcții grandioase, i-au învățat și pe inginerii români să gândească în grand.

Lăzărescu, cu un aer de deznădejde, respinge ideea, spunând că nu este la curent cu problemele. Își şterge ochelarii, cu o mişcare absentă, privindu-l pe Pangrati cu un aer distant.

„Rușii sunt niște buni imitatori ai Occidentului…”, murmură el, cu o oarecare dispreț în voce. În 1951, în toiul lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră, romanul lui Petru Dumitriu, reflectând ideologia comunistă a vremii, prezintă imposibilitatea realizării acestei lucrări drept o propagandă a dușmanului de clasă.

Istoria, însă, ne prezintă o realitate diferită. Cu toate sumele imense investite, lucrările au stagnat, devenind o parodie a grandioasei promisiuni.

Canalul, un vis grandios, s-a dovedit a fi o povară imposibil de suportat pentru economia românească de atunci. Asistența sovietică, pe care se mizase, n-a fost suficientă pentru a acoperi necesarul. În 1952, pentru a găsi un țap ispășitor, Tribunalul Militar Teritorial București a condamnat la moarte cinci persoane, acuzate de sabotaj.

Alți 15 au primit pedepse grele, variind de la 20 de ani de închisoare la muncă silnică pe viață. Evident, dezastrul Canalului nu se datora sabotajului.

Chiar dacă acesta ar fi existat, e imposibil ca o lucrare de o asemenea amploare să fi eșuat doar din cauza unor sabotori. Conducerea Partidului, în cele din urmă, recunoaște slăbiciunile evidente în organizare.

După moartea lui Stalin, Canalul a fost una dintre primele proiecte faraonice abandonate. La 17 iulie 1953, prin Hotărâre a Consiliului de Miniștri, lucrările s-au oprit definitiv.

Procesul sabotorilor de la Canal a fost condamnat de Comisia PCR constituită pentru a analiza activitatea Ministerului de Interne. Aceștia au stabilit că acuzațiile au fost nefondate, persoanele condamnate fiind victime ale unei justiții politice.

Conducerea de Partid și de Stat a ajuns la concluzia că angajarea unei asemenea lucrări a fost o aventură riscantă și inutilă, cu un final inevitabil – eșecul. Parcă o premoniție, romanul lui Dumitriu din 1951 anticipează acest deznodământ, prezentând imposibilitatea realizării Canalului drept o manipulare a dușmanului de clasă.

Paradoxal, gura dușmanului de clasă se dovedește a fi mai veridică decât propaganda comunistă. Istoria Canalului Dunăre-Marea Neagră este o dramă a naivității, a orgoliului politic și a ignorării realității.

.

Într-o atmosferă tensionată, unde frica de a nu fi acuzat de lipsă de loialitate era omniprezentă, se purta un dialog. "Tuşi", se auzea un glas, "nu, nu mai sunt la curent cu problemele." Se auzea o ușoară zgomot, apoi un șoptit: "Rușii sunt niște buni imitatori ai Occidentului...".

O ironie amară, ce masca o realitate neplăcută. Anul 1951, în toiul lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră, un proiect grandios, dar sortit eșecului. Romanul lui Petru Dumitriu, o oglindă a epocii, susținea cu vehemență, ca un ecou al ideologiei dominante, că imposibilitatea de a finaliza o asemenea lucrare era o invenție a dușmanului de clasă.

Dar istoria, martor nepărtinitor, spunea altceva. Sume imense investite, dar cu toate acestea, construcția avansa anevoie.

Un fapt ușor de explicat, pentru că ambițiile regimului comunist depășeau cu mult resursele României de atunci. Asistența sovietică, pe care se bazase regimul, nu a atins niciodată nivelul promis.

Pentru a ascunde eșecul, la 1 septembrie 1952, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a condamnat la moarte cinci persoane, acuzate de sabotaj. O altă serie de condamnări, de la 20 de ani de închisoare la muncă silnică pe viaţă, au fost pronunțate la 10 septembrie 1952.

Un ritual macabru al persecuției politice. Realitatea, însă, era alta.

Canalul nu a fost sabotat. Chiar dacă ar fi existat sabotori, era greu de imaginat că o lucrare de o asemenea amploare ar putea fi compromisă de un grup restrâns de indivizi.

Conducerea Partidului, conștientă de eșecul iminent, a recunoscut, în particular, deficiențele de organizare. După moartea lui Stalin, Canalul a fost una dintre primele proiecte megalomanice abandonate.

La 17 iulie 1953, prin Hotărâre a Consiliului de Miniștri, lucrările de construcție au fost oprite oficial. Procesul sabotorilor de la Canal, o mascaradă judiciară care a condamnat pe nedrept oameni nevinovați, a fost condamnat ulterior de Comisia PCR, constituită pentru a analiza activitatea Ministerului de Interne.

Chiar conducerea de partid și de stat a recunoscut în final că angajarea acestui proiect imposibil a fost o aventură riscantă, al cărui sfârșit inevitabil a fost eșecul. Paradoxal, concluzia la care ajunsese conducerea partidului a fost anticipată de "dușmanul de clasă" din romanul din 1951.

Gura "dușmanului de clasă" grăise adevărul. O ironie amară, dar o lecție dureroasă despre o realitate care, în final, s-a impus cu forța.

.

În 1951, în plină desfășurare a lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră, romanul lui Petru Dumitriu, o lucrare literară ce se supunea cu sârguință normelor epocii, afirma că imposibilitatea construirii acestui canal era o teză a duşmanului de clasă. Totuși, istoria ne oferă o perspectivă diferită.

În ciuda sumelor uriașe investite, lucrările au avansat anevoios, un fapt explicabil prin realitățile economice și de organizare ale României din acea perioadă. Asistența sovietică, pe care se bazau speranțele, nu a atins proporțiile anticipate.

Pentru a găsi un țap ispășitor, la 1 septembrie 1952, Tribunalul Militar Teritorial București a condamnat la moarte cinci persoane, acuzate de sabotaj, alături de alte cinci care au primit pedepse cuprinse între 20 de ani și muncă silnică pe viață. La 10 septembrie 1952, un alt proces a pronunțat sentințe pentru 15 persoane. Dezastrul nu era rezultatul unui sabotaj, chiar dacă admiteam existența unor acțiuni de acest gen.

Era greu de crezut că o lucrare de o asemenea amploare putea fi compromisă din cauza unor sabotori. Însăși conducerea Partidului a recunoscut slăbiciuni în organizarea lucrărilor.

După moartea lui Stalin, Canalul a devenit una dintre primele lucrări faraonice abandonate. La 17 iulie 1953, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniștri, lucrările de construcție au fost oficial oprite.

Procesul sabotorilor de la Canal, un abuz flagrant, a fost denunțat de Comisia PCR constituită pentru a analiza activitatea Ministerului de Interne. Comisia a stabilit că persoanele condamnate au fost victime ale unor acuzații nefondate.

Chiar și conducerea de Partid și de stat a ajuns la concluzia că angajarea unei asemenea lucrări fusese o aventură imposibilă, sortită eșecului. Ironia sorții, dușmanul de clasă din romanul din 1951 avea dreptate.

Gura dușmanului de clasă, în acest caz, spunea adevărul. .