Camarilla lui Ceaușescu: Ion Cristoiu infirmă acuzațiile de împrumuturi pentru îmbogățire

Un aspect incontestabil al mandatului lui Nicolae Ceaușescu este modul în care a gestionat datoria externă a României. Spre deosebire de percepția comună, care îl prezintă pe dictator ca un lider corupt, interesat doar de îmbogățirea propriei camarile și de satisfacerea dorințelor personale, realitatea indică o altă direcție.

Nu există dovezi care să sugereze că împrumuturile contractate de Ceaușescu au fost utilizate pentru a finanța un stil de viață luxos pentru el sau pentru apropiații săi. Toți banii, până la ultimul leu, au fost direcționați, potrivit surselor, spre investiții în lucrări publice, inclusiv către întreprinderi de stat.

Această afirmație trebuie însă nuanțată: în timp ce aceste investiții au generat locuri de muncă și au contribuit la modernizarea unor localități aflate într-o stare de subdezvoltare, comparabilă cu Evul Mediu, impactul lor asupra bunăstării populației a fost complex și nu întotdeauna pozitiv. Un element crucial, adesea trecut cu vederea, este rolul jucat de Occident în acordarea generosă a creditelor către România și alte țări din Blocul Estic. Această aparentă generozitate ascundea o strategie abilă de subminare a comunismului.

Importul de tehnologie occidentală a adus cu sine nu doar utilaje moderne, ci și valori specifice lumii libere, transformând ireversibil societatea românească. Trimiterea specialiștilor români în Occident pentru instruire a avut un efect neașteptat: la întoarcere, aceștia manifestau o deschidere mentală semnificativă, incompatibilă cu ideologia comunistă rigidă.

Mai mult, noile tehnologii au făcut imposibilă utilizarea forței de muncă necalificate, tradițională în economia românească de până atunci. Automatizarea a impus o calificare superioară, generând un conflict cu sistemul rigid și ineficient al regimului Ceaușescu. Dependența de tehnologia occidentală, însă, a creat o nouă problemă: necesitatea de actualizări constante, traducându-se în cerințe financiare suplimentare, satisfăcute din nou prin împrumuturi.

Conștientizând această capcană, Ceaușescu a adoptat o abordare duală: pe de o parte, a încercat să găsească soluții autohtone pentru modernizarea tehnologiei, o strategie care s-a dovedit catastrofală, iar pe de altă parte, a decis să achite datoria externă. Această decizie, luată în contextul unei presiuni financiare uriașe, a dus la o austeritate extremă, care a avut un impact devastator asupra nivelului de trai al populației.

Contradicțiile istorice se manifestă în faptul că deteriorarea spectaculoasă a condițiilor de viață din anii '80 nu a fost dictată de o ură viscerală a lui Ceaușescu față de popor, ci de obsesia sa de a achita datoria externă, o decizie iratională, având în vedere consecințele sale. Un document din Scânteia lui Marius Tucă dezvăluie un excedent bugetar de 4 miliarde de lei în 1988, obținut printr-o austeritate impusă brutal, inimaginabilă pentru o societate modernă, și cu atât mai greu de suportat pentru populația română, obișnuită, datorită modernizării parțiale din anii precedenți, cu un anumit standard de viață, chiar dacă modest. Diferența de impact este evidentă: o populație cu un nivel de trai similar celui din 1965 ar fi tolerat mai ușor restricțiile impuse, spre deosebire de o populație care se obișnuise cu un anumit nivel de confort.

Acest paradox evidențiază ironica situație în care Ceaușescu, prin ambiția sa de modernizare, a contribuit, într-un mod paradoxal, la propria sa cădere, generând o nemulțumire socială profundă și accelerând sfârșitul regimului său. .