Bancuri despre Ioane și soția unguroaică: O reflecție a urii anti-maghiare în România?

"Elocventă" este o parodie a cântecului "Doamne, ocrotește-i pe români!", accesibilă online în mai multe variante, ce începe cu versuri precum: "S-o suit Pișta pă cal/ Și să uită în Ardeal/ … / Dă-te-n pida mătii jos/ Că Ardealu nu-i aʼ vostʼ/ … / Doamne, bate pa-n voi/ Cum bate inima-n noi/… / Pe câmpia nordică/ Pică-o bombă-atomică/ … / Doamne, f*te-vă pă tăți/ Și scăpăm dă greutăți!". După fiecare strofă, refrenul, o replică ironică a invocației din titlu, repetă implorarea divină, prezentând o imagine grotescă a lui Dumnezeu ca un aliat în răzbunarea românească. S-ar putea crede că această piesă aparține doar unei subculturi marginale, a consumatorilor de manele din zonele periferice.

Totuși, versurile, cu expresivitatea lor specifică rurală, dezvăluie o mentalitate și o stilistică tipic populară, recunoscută de oricine a petrecut timp într-un birt ardelean. Țăranul ardelean, cunoscut pentru cântecele sale, manifestă o atitudine dură, sudată, care se reflectă în versurile piesei.

Acestea pot fi interpretate ca o ironie acerbă la adresa ungurilor, un subiect sensibil în contextul istoric post-1940. Asocierea blasfemică dintre numele Domnului și elementele sexuale, șocantă pentru orășenii educați, este o caracteristică specifică retoricei populare, un element care face ca piesa să fie mai mult decât o simplă melodie. Deși "Elocventă" este un produs al anilor 2000, ea păstrează elemente specifice mentalității tradiționale, îmbinând ironia, violența verbală și limbajul specific ruralului, într-un cocktail exploziv de umor negru și critică socială. .

Textul analizează bancurile cu unguri din România, explorând complexitatea lor și modul în care ele reflectă relația dintre cele două națiuni. Pornind de la o piesă muzicală, "Doamne, ocrotește-i pe români!", autorul demonstrează cum diverse variante ale melodiei, de la folclorica interpretată de Sava Negrean Brudașcu, la cea istorică interpretată de Andrei Păunescu, exprimă un etos naționalist, manifestat în moduri diferite.

Bancurile analizate se bazează pe ideea centrală că românul triumfă în fața tuturor celor care au încercat să-l domine, un subiect care se regăsește și în piesa muzicală menționată. În bancurile cu unguri, motivul principal al anihilării acestora este dorința lor de a obține Ardealul, un aspect care nu apare în mod explicit în bancurile propriu-zise, unde anihilarea se produce doar pentru că ei sunt unguri.

Autorul prezintă o serie de bancuri care ilustrează această obsesie antimaghiară, cu scenarii absurde și violente: ungurii sunt uciși cu o bombă atomică, mâncați de crocodili, otrăviți în fântâni, călcați cu mașina, etc. Bancurile satirizează excesul de antimaghiarism, dar și o anumită plăcere perversă pe care românul o resimte în fața suferinței ungurului. Se analizează de asemenea și manifestările xenofobe din tribunele stadioanelor, unde se scandează împotriva ungurilor, chiar și la meciuri care nu implică echipe sau arbitri maghiari.

Se analizează și reacțiile antiromânești ale ultrașilor maghiari, precum scandările cu "țigan, animal, orfan", aruncarea cu urină sau afișarea fularelor cu harta Ungariei Mari. Autorul dezvoltă ideea că xenofobia reciprocă dintre români și unguri este un fenomen complex, ilustrat prin bancurile care prezintă atât românul, cât și ungurul ca fiind xenofobi. Se analizează bancuri care-l ridiculizează pe Funar, prezentat ca un personaj exagerat de antimaghiar, bancuri care satirizează naționalismul ardelenilor, și bancuri care ironizează pretențiile maghiarilor de a fi mereu persecutați. Un banc special evidențiază faptul că românii, mai ales cei din Ardeal, îi urăsc pe maghiari chiar și atunci când aceștia au devenit români, un stereotip care se confirmă în mod hazliu în poanta bancului.

Alt banc satirizează însăși prejudecata conform căreia românii și maghiarii se urăsc, subliniind lipsa de fundament a acestei generalizări. Se analizează și bancurile care atribuie xenofobia reciprocă maghiarilor, sugerând că și ura românească este o consecință a comportamentului unguresc.

Se subliniază însă că aceste bancuri se pretează la lecturi multiple, iar tema adversității reciproce este exploatată în multe glume etnice, transmise de la români la maghiari și invers. În final, autorul sugerează că naționalismul, atât al românilor, cât și al ungurilor, îi aduce pe aceștia într-un spațiu de familiaritate, iar ostilitatea lor reciprocă, exprimată în mod comic, îi apropie. Bancurile etnice contribuie astfel la o relativizare a adversității dintre cele două popoare, permițând o perspectivă mai umană asupra relației dintre ele. .

Pe stadioanele din România, spectatorii scandă cu entuziasm „afară, afară, cu ungurii din țară”, un strigăt devenit un refren al pasiunii sportive. În ultima vreme, însă, se aude mai des „olé, olé, să-ți dăm mie, bozgore”, o lozincă care răsună chiar și la meciurile unde nu există nici echipe, nici arbitri maghiari.

Entuziasmul colectiv, amplificat de o lozincă verificată și versată, îi ia pe spectatori pe sus, până în punctul în care conținutul mesajului pare să devină neimportant. Dar adevărul e că el contează, deoarece chiar și într-un meci România-Danemarca, „ungurul” întruchipează arhetipul inamicului, stârnind dorința de triumf împotriva lui.

După toate suferințele istoriei, această lozincă pare a fi o revanșă binemeritată. În Ungaria, suporterii maghiari răspund în același ton la meciurile cu România. La un meci de handbal feminin, ultrașii budapestani au strigat „țigan, animal, orfan” unei sportive românce, aruncând apoi o pungă cu urină în direcția ei, lăsându-l stupefiat pe antrenorul suedez al echipei din București.

Manifestările mai „soft” includ arborarea fularelor cu harta Ungariei Mari, promovate de însuși premierul Orbán, considerate provocatoare de români. Politicienii maghiari, în căutarea popularității, prezintă aceste simboluri ca simple expresii ale identității istorico-naționale maghiare.

Autoritățile europene, însă, se arată insensibile la astfel de justificări, penalizând manifestările violente ale suporterilor. Existența acestei animozități reciproce se reflectă și în umorul popular. Bancurile cu unguri demonstrează o tendință exagerată de a-l căsăpi pe maghiar oriunde îl prinde, o tendință care se discreditează prin excesul ei.

Unul dintre personajele centrale ale acestor glume este Funar, fostul primar al Clujului. În numeroase bancuri, Funar îl urmărește pe ungur cu mașina, îl spânzură în fiecare zi de statuia lui Avram Iancu, iar chiar și pe patul de moarte își schimbă numele într-unul unguresc, doar ca să moară mai bine un ungur.

Faptul că bancurile nu îl înfățișează în mod explicit pe Funar ca pe un personaj pozitiv sau negativ face ca adepții lui să se bucure de ele, găsind amuzante acțiunile sale. Dar pentru alții, aceste situații sunt excesive și ridicole, reflectând o imagine critică a lui Funar ca un măscărici care se face de râs prin exagerări.

Asocierea naționalismului deplasat cu numele politicianului clujean consolidează această imagine critică, transformând dispozitivul antimaghiar într-un subiect de glumă. Alte glume îl ridiculizează nu pe Funar, ci pe românii din Ardeal. Localizarea bancurilor „în Ardeal”, la „Cluj”, în Secuime sau la „Târgu Mureș” sugerează o distanțare a naratorului de personajele și realitatea bancului.

La fel ca sângele de ungur pe capota mașinii lui Funar, toate aceste lucruri se întâmplă undeva „la nebunii ăia”, de care ne disociem într-o oarecare măsură. Regățenii se dovedesc a fi deseori mai antimaghiari decât ardelenii, imaginându-și Bucureștiul sau Craiova ca un câmp de bătălie cu pericolul unguresc. Disocierea de „nebunii lui Funar” și „unguri” se face pe criterii ideologice și politice, nu geografice.

Cei care se consideră moderați subliniază că „la Timișoara”, „în Banat”, „la Arad”, „la noi în sat” sau în alte locuri, așa ceva nu se poate întâmpla niciodată, că noi ne înțelegem bine cu ungurii și doar niște exaltați ca Funar și ai lui pot crea un univers antimaghiar. În contextul politic al anilor 1990, naționaliștii ridicoli din bancuri sunt partizanii lui Funar, Vadim și Iliescu, securiștii și cripto-comuniștii anti-occidentali. Adepții anti-comuniști și pro-occidentali ai Convenției Democrate sunt cei care cred că românii nu împărtășesc atitudini xenofobe și tocmai de aceea râd de naționalismul de grotă al „vătrașilor”, „peuneriștilor” sau „peremiștilor”. Obsesia antimaghiară este ridiculizată evident în bancul în care Ion năvălește peste vecinul său János, ca să îl taie „pentru că ei l-au omorât pe Mihai Viteazul”.

Când i se spune că acest lucru s-a întâmplat acum patru sute de ani, el răspunde că abia acum a aflat! De data aceasta, prostănacul de care râdem este românul (ardelean) obsedat de conflictul cu maghiarii, un conflict lipsit de motivare. Morala bancului este să râdem de asemenea motivații deplasate și să ne disociem de adversitatea caraghioasă față de unguri.

Este un banc care persiflează indirect și atitudinea istoricilor naționaliști, cei care ne cer să nu-i uităm pe ucigașii lui Mihai Viteazul. Râsul se îndreaptă și către xenofobia românească. Românul se auto-ironizează pentru că îl dușmănește pe maghiar.

Naționalismul maghiarului se poate manifesta pretutindeni, chiar și în noaptea nunții: un ungur se însoară cu o româncă, iar tatăl îi dă ultimele sfaturi: – Auzi, fiule, când ajungi cu mireasa acasă, o iei în brațe și o treci pragul, ca să vadă că unguru-i puternic. Apoi o arunci în pat, să vadă că unguru-i mândru.

Te dezbraci, să vadă că unguru-i și frumos! După aia știi tu ce să faci, da? A doua zi, tatăl îl întreabă cum a fost. Fiul răspunde: – Am luat-o în brațe, să vadă că unguru-i puternic, am aruncat-o în pat, să vadă că unguru-i mândru, m-am dezbrăcat să vadă că unguru-i frumos și apoi m-am masturbat în fața ei.

– De ce, măi, tâmpitule, ai făcut asta? – Ca să vadă că unguru-i independent și autonom! În ciuda satirei care șarjează imaginea ungurului mândru și autonomist, el este înfățișat într-o postură inofensivă, ca un prostănac caraghios. Ungurul poate fi luat în derâdere pentru că se crede tot timpul persecutat, chiar dacă nu are motiv: Un tip intră într-un magazin: – Aș dori și eu un gulaș.

Vânzătorul: – Sunteți ungur? Tipul se enervează: – Și dacă ceream ștrudel mă întrebai dacă sunt neamț, dacă ceream mâncare chinezească mă întrebai dacă sunt chinez? – Aaaa, nu… – Și atunci de ce mă întrebi dacă-s ungur, fiindcă am cerut gulaș? – Pentru că aici e magazin de electronice! Alt banc arată însă că românul nu e chiar atât de inocent, iar suspiciunile ironizate altădată ale ungurului nu sunt deloc neîntemeiate: Mă cheamă șeful în birou azi: – Măi, Costele, István pretinde că este victima rasismului la locul de muncă. – Adică?… l-am întrebat.

– Păi, când ați fost vinerea trecută cu toții la restaurant să sărbătoriți aniversarea aceea, el e singurul pe care nu l-ați invitat… – Ei, și? – Și… Costele, era totuși ziua lui, ce naiba! Am amintit în articolul precedent un banc care ar putea să incrimineze destul de drastic xenofobia românească: secuiul transformat în oltean i-o face și îl înjură automat pe tovarășul său maghiar, din prima clipă în care a devenit român. Românul este întotdeauna și în mod obligatoriu antimaghiar, chiar dacă înainte de asta a fost ungur! Dar bancul nu satirizează deloc această probă de xenofobie românească, iar lumea se amuză în primul rând pentru că aude înjurătura la adresa ungurului.

Situația este considerată amuzantă deoarece ea confirmă în mod hazliu ceea ce știam de dinainte, stereotipul potrivit căruia românul are întotdeauna ceva cu maghiarul de lângă el. Alt banc pune în scenă o situație inversă, cea în care ungurul devenit român este cel care o încasează de data aceasta, de la ai săi. Dar această piesă jonglează mult mai subtil pe tema xenofobiei reciproce nutrite de cele două popoare: János, copil fiind, merge la popa la furat cireșe.

Jos îl aștepta părintele: – Măi, János, zice popa, nu te bat, nu-ți fac nimic, dar te botez Ion și te fac român! Merge János, botezat Ion, acasă, îi povestește mamei întâmplarea, aceasta îl ia și îi trage o mamă de bătaie, ca să se-nvețe minte! Când vine tacsu acasă seara, află și el și-i dă lui János altă mamă de bătaie! Supărat, János stă și cugetă: – Mă, nu-s român decât de câteva ore și m-or și bătut doi unguri. Ioi, cât de mult îi urăsc! De data aceasta, bancul satirizează însăși prejudecata care spune că românii îi urăsc pe maghiari și maghiarii pe români, punând în evidență lipsa de fundament a acesteia, iar poanta se naște tocmai din denunțarea amuzantă a respectivului stereotip.

Și această glumă se bazează pe mecanismul confirmării a ceea ce știam dinainte, dar ceea ce ni se confirmă acum nu este că românii și maghiarii se urăsc, ci că acesta este un stereotip, care nu are acoperire în realitatea relațiilor sociale, deoarece János nu a mâncat bătaie fiindcă e român, ci pentru că a furat cireșe de la un vecin. Dar el poate totuși să creadă că adversitățile etnice sunt de vină, ceea ce este nostim! Afirmația de mai sus poate fi considerată însă adevărată de către unii și falsă de către alții.

Chiar dacă deformează realitatea, stereotipiile se bucură de o credibilitate uriașă. De exemplu, alt banc pleacă de la ideea că xenofobia reciprocă este un fenomen real, dar accentul e pus pe faptul că maghiarii sunt de fapt de vină pentru această situație.

Până și ura la adresa lor am învățat-o tot de la ei: După un set complet de analize și o discuție prelungită, doctorul mi-a spus că sufăr de xenofobie. – Morții măsii, sunt sigur că p-asta tot de la un ungur am luat-o! Dar nici în acest caz nu putem fi absolut siguri că nu e vorba, de fapt, despre o ironie la adresa xenofobiei în general, și nu neapărat la adresa celei ungurești sau românești.

Bancul poate fi citit și în această cheie, deoarece multe glume din categoria celor amintite se pretează la lecturi multiple, în funcție de atitudinile și setul de valori al fiecărui ascultător. Din acest motiv, numeroase bancuri etnice sunt preluate de la români la maghiari și invers, pentru că toate cultivă tema adversităților reciproce, pe marginea căreia spun în linii mari aceleași lucruri.

Oare chiar atât de mult ne urâm sau totul nu este decât o exagerare și un subiect de glume? Paralelele amintite conturează însă o modalitate și mai convingătoare de relativizare a adversității dintre români și maghiari, despre care se tot vorbește în aceste bancuri. Dacă și unii, și ceilalți sunt naționaliști, acest lucru îi pune cumva pe picior de egalitate și îi plasează într-un spațiu de familiaritate, iar ostilitatea cotidiană cu care se tratează în mod reciproc – până la urmă, totuși, în glumă – ajunge să îi apropie.

Sunt doi naționaliști caraghioși, la fel ca Traian Brad și Orbán Péter, eroii din filmul Pruncul, petrolul și ardelenii, al lui Dan Pița, care ajung să se alieze în cele din urmă în fața unui inamic comun. Râdem laolaltă de defectele noastre și în acest fel partajăm spațiul în care locuim. .

În lumea glumelor românești, stereotipele despre relația dintre români și unguri sunt explorate cu o doză considerabilă de ironie, ridiculizând, în special, manifestările excesive de naționalism din ambele părți. Unele glume, ca și cum ar fi un ecou al perioadei politice tulburi din anii '90, pun în scenă un personaj prototipic: Funar, fostul primar al Clujului, sinonim cu antimaghiarismul extrem.

Acesta devine o figură comică în diverse scenarii exagerate: îl calca pe unguri cu mașina, îi spânzura de statuia lui Avram Iancu, își schimbă numele în unguresc pe patul de moarte, toate pentru a "face bine" unui ungur. Funar este un măscărici care, prin excesele sale, consolidează o imagine critică a naționalismului deplasat, transformând antimaghiarismul într-un subiect de glumă, care ne amuză.

O altă categorie de bancuri se axează pe mentalitatea ardelenilor, prezentându-i ca fiind mai antimaghiari decât alți români. Localizarea evenimentelor în Ardeal, Cluj, Secuime sau Târgu Mureș contribuie la disocierea de realitate, sugerând o anumită distanțare a povestitorului și a ascultătorului față de personajele și acțiunile lor: "la nebunii ăia", de care "noi" ne disociem.

Totuși, această disociere geografică este mai degrabă o mască pentru disocierea ideologică și politică: cei care se distanțează de "nebunii lui Funar" sunt cei care se autopercep ca fiind moderați. O glumă clasică ilustrează bine această dinamică: un român năvăleşte peste vecinul său maghiar, János, hotărât să-l taie "pentru că ei l-au omorât pe Mihai Viteazul".

Când i se spune că evenimentul a avut loc acum patru sute de ani, el răspunde: "abia acum am aflat!". Râsul se îndreaptă spre românul (ardelean) obsedat de conflictul cu maghiarii, un conflict lipsit de orice motivație reală.

Bancul satirizează atât lipsa de logică a naționalismului excesiv, cât și tendința de a distorsiona trecutul istoric în scopuri politice. Însă, ironia nu se oprește la român. Într-un banc, un ungur se laudă cu puterea, mândria și frumusețea sa, dar, în final, se masturbează în fața soției sale, pentru a demonstra "independența și autonomia" ungurească.

Ungurul este prezentat ca un prostănac caraghios, incapabil să se ridice deasupra unor prejudecăți naționaliste primitive. Uneori, glumile se axează pe frica paranoică a ungurului de a fi persecutat: un ungur care cere gulaș într-un magazin de electronice se simte discriminat, crezând că vânzătorul îl consideră ungur doar pentru că a cerut o mâncare specifică. Însă, ironia se poate întoarce și împotriva românului: "István pretinde că este victima rasismului la locul de muncă, pentru că nu a fost invitat la aniversarea unui coleg, deși era totuși ziua lui." Această glumă sugerează că suspiciunile ungurului nu sunt neîntemeiate, dar ironia vizează lipsa de sensibilitate a românului care nu a luat în considerare sentimentele lui István. Există glume care exploatează stereotipurile xenofobe, prezentând românul ca fiind antimaghiar în mod obligatoriu, indiferent de circumstanțe: un secui transformat în român îl înjură automat pe un alt maghiar, din prima clipă în care a devenit român.

Această glumă, deși confirmă un stereotip, provoacă râsul prin absența oricărei explicații logice pentru atitudinea xenofobă. O altă glumă ilustrează xenofobia reciprocă, punând în scenă un băiat ungur, János, care fură cireșe și este "botezat" Ion, devenind român.

Acasă, mama și tatăl său, unguri, îl bat pentru că a devenit român. János, indignat, exclama: "Mă, nu-s român decât de câteva ore și m-or și bătut doi unguri.

Ioi, cât de mult îi urăsc!". Această glumă satirizează însăși prejudecata xenofobă, evidențiind lipsa ei de fundament, poanta se naște din absurdul situației.

Alte bancuri se joacă pe ideea că xenofobia reciprocă este un fenomen real, dar pun accentul pe vina maghiarilor: "Sufăr de xenofobie... sunt sigur că p-asta tot de la un ungur am luat-o!".

Ironia constă în atribuirea xenofobiei românești unei influențe maghiare. Totuși, multe dintre aceste glume se pretează la lecturi multiple, depinzând de atitudinile și valorile fiecărui ascultător. Unele pot fi interpretate ca ironie la adresa xenofobiei în general, nu neapărat la adresa celei ungurești sau românești.

Această ambiguitate face ca glumele etnice să fie ușor adaptabile de la o cultură la alta. Bancurile despre relația român-maghiar explorează o modalitate convingătoare de a relativiza adversitatea reciprocă. Ironia, prin ridiculizarea naționalismului excesiv din ambele părți, creează un spațiu de familiaritate între cele două grupuri.

Devenind obiectul unor glume comune, românul și ungurul ajung să se apropie prin partajarea unui spațiu comun al ridicolului. .

Pe de o parte, există o percepție generală că regățenii, cei din sudul României, manifestă o atitudine mai anti-maghiară decât ardelenii, cei din nord. Această percepție se reflectă în imaginea Bucureștiului sau Craiovei ca un câmp de bătălie împotriva amenințării ungurești.

Deși se pare că există o distanțare geografică, adevărata separare se bazează pe ideologie și politică. Cei care se distanțează de epicentrul conflictului dintre ”nebunii lui Funar” și ”unguri” se auto-percep ca moderati.

De exemplu, aceștia subliniază că în Timișoara, Banat, Arad, sau chiar în satul lor, o astfel de confruntare este imposibilă, deoarece relația cu ungurii este una armonioasă. Ei consideră că doar unii exaltați, precum Funar și adepții lui, pot alimenta un univers anti-maghiar.

Pe coordonatele politice ale anilor 1990, când au apărut aceste glume, naționaliștii ridicoli care sunt obiectul amuzamentului sunt partizanii lui Funar, Vadim și Iliescu, securiștii și cripto-comuniștii anti-occidentali, care încearcă să mențină România în starea de stagnare. Pe de altă parte, cei din Convenția Democrată, anti-comuniști și pro-occidentali, cred că românii nu împărtășesc atitudini xenofobe, de aceea găsesc amuzant naționalismul ”vătrașilor” (de la Vatra Românească), ”peuneriștilor” (de la PUNR) sau ”peremiștilor” (de la Partidul România Mare). Obsesia anti-maghiară este ridiculizată în mod evident în bancul cu Ion, care, dintr-o dată, îl atacă pe vecinul său János, cu intenția de a-l ucide ”pentru că ei l-au omorât pe Mihai Viteazul”.

Când este informat că acest eveniment s-a petrecut acum patru sute de ani, Ion răspunde că abia acum a aflat! În această situație, prostănacul de care râdem este românul (ardelean) obsedat de conflictul cu maghiarii. Un conflict lipsit de orice logică, mai ales că au trecut secole de la moartea lui Mihai Viteazul, și, din punct de vedere istoric, el nu a fost asasinat de unguri, ci de doi valoni, la ordinele unui general italo-albanez, în slujba unui împărat austriac.

Morala bancului este să ne amuzăm de asemenea motivații aberante și să ne distanțăm de o adversitate caraghioasă față de unguri. Bancul persiflează, în mod indirect, și atitudinea istoricilor naționaliști, care ne cer să nu uităm, cumva, ucigașii lui Mihai Viteazul. Râsul și față de xenofobie.

Românul se auto-ironizeză pentru că îl dușmănește pe maghiar Asemenea elemente conturează o ultimă temă a bancurilor cu unguri, cea a naționalismului și xenofobiei, atribuite atât maghiarului, cât și românului. Deși românul este privit uneori în mod (auto)critic, fiind ironizat pentru atitudinea naționalistă și pentru dușmănia excesivă față de maghiar, nici ungurul aflat într-o asemenea ipostază nu este ocolit de glumele românești.

Naționalismul maghiarului poate fi prezent pretutindeni, chiar și în noaptea nunții: Se însoară un ungur cu o româncă. Tatăl îi dă ultimele sfaturi pentru noaptea nunții: – Auzi, fiule, când ajungi cu mireasa acasă, o iei în brațe și o treci pragul, ca să vadă că unguru-i puternic.

Apoi o arunci în pat, să vadă că unguru-i mândru. Te dezbraci, să vadă că unguru-i și frumos! După aia știi tu ce să faci, da? A doua zi, tatăl îl întreabă cum a fost.

Fiul răspunde: – Am luat-o în brațe, să vadă că unguru-i puternic, am aruncat-o în pat, să vadă că unguru-i mândru, m-am dezbrăcat să vadă că unguru-i frumos și apoi m-am masturbat în fața ei. – De ce, măi, tâmpitule, ai făcut asta? – Ca să vadă că unguru-i independent și autonom! În ciuda satirei care caricaturizează imaginea ungurului mândru și autonomist, în acest caz, el este prezentat într-o postură inofensivă, fiind din nou reprezentat ca un prostănac caraghios. Ungurul poate fi luat în derâdere pentru că se crede mereu persecutat, chiar dacă nu are motiv: Un tip intră într-un magazin: – Aș dori și eu un gulaș.

Vânzătorul: – Sunteți ungur? Tipul se enervează: – Și dacă ceream ștrudel mă întrebai dacă sunt neamț, dacă ceream mâncare chinezească mă întrebai dacă sunt chinez? – Aaaa, nu… – Și atunci de ce mă întrebi dacă-s ungur, fiindcă am cerut gulaș? – Pentru că aici e magazin de electronice! Alt banc arată însă că românul nu e chiar atât de inocent, iar suspiciunile ironizate altădată ale ungurului nu sunt deloc neîntemeiate: Mă cheamă șeful în birou azi: – Măi, Costele, István pretinde că este victima rasismului la locul de muncă. – Adică?… l-am întrebat.

– Păi, când ați fost vinerea trecută cu toții la restaurant să sărbătoriți aniversarea aceea, el e singurul pe care nu l-ați invitat… – Ei, și? – Și… Costele, era totuși ziua lui, ce naiba! Am amintit în articolul precedent un banc care ar putea să incrimineze destul de drastic xenofobia românească: secuiul transformat în oltean i-o face și îl înjură automat pe tovarășul său maghiar, din prima clipă în care a devenit român. Românul este întotdeauna și în mod obligatoriu antimaghiar, chiar dacă înainte de asta a fost ungur! Dar bancul nu satirizează deloc această probă de xenofobie românească, iar lumea se amuză în primul rând pentru că aude înjurătura la adresa ungurului.

Situația este considerată amuzantă deoarece ea confirmă în mod hazliu ceea ce știam de dinainte, stereotipul potrivit căruia românul are întotdeauna ceva cu maghiarul de lângă el. Alt banc pune în scenă o situație inversă, cea în care ungurul devenit român este cel care o încasează de data aceasta, de la ai săi. Dar această piesă jonglează mult mai subtil pe tema xenofobiei reciproce nutrite de cele două popoare: János, copil fiind, merge la popa la furat cireșe.

Jos îl aștepta părintele: – Măi, János, zice popa, nu te bat, nu-ți fac nimic, dar te botez Ion și te fac român! Merge János, botezat Ion, acasă, îi povestește mamei întâmplarea, aceasta îl ia și îi trage o mamă de bătaie, ca să se-nvețe minte! Când vine tacsu acasă seara, află și el și-i dă lui János altă mamă de bătaie! Supărat, János stă și cugetă: – Mă, nu-s român decât de câteva ore și m-or și bătut doi unguri. Ioi, cât de mult îi urăsc! De data aceasta, bancul satirizează însăși prejudecata care spune că românii îi urăsc pe maghiari și maghiarii pe români, punând în evidență lipsa de fundament a acesteia, iar poanta se naște tocmai din denunțarea amuzantă a respectivului stereotip.

Și această glumă se bazează pe mecanismul confirmării a ceea ce știam dinainte, dar ceea ce ni se confirmă acum nu este că românii și maghiarii se urăsc, ci că acesta este un stereotip, care nu are acoperire în realitatea relațiilor sociale, deoarece János nu a mâncat bătaie fiindcă e român, ci pentru că a furat cireșe de la un vecin. Dar el poate totuși să creadă că adversitățile etnice sunt de vină, ceea ce este nostim! Afirmația de mai sus poate fi considerată însă adevărată de către unii și falsă de către alții.

Chiar dacă deformează realitatea, stereotipiile se bucură de o credibilitate uriașă. De exemplu, alt banc pleacă de la ideea că xenofobia reciprocă este un fenomen real, dar accentul e pus pe faptul că maghiarii sunt de fapt de vină pentru această situație.

Până și ura la adresa lor am învățat-o tot de la ei: După un set complet de analize și o discuție prelungită, doctorul mi-a spus că sufăr de xenofobie. – Morții măsii, sunt sigur că p-asta tot de la un ungur am luat-o! Dar nici în acest caz nu putem fi absolut siguri că nu e vorba, de fapt, despre o ironie la adresa xenofobiei în general, și nu neapărat la adresa celei ungurești sau românești.

Bancul poate fi citit și în această cheie, deoarece multe glume din categoria celor amintite se pretează la lecturi multiple, în funcție de atitudinile și setul de valori al fiecărui ascultător. Din acest motiv, numeroase bancuri etnice sunt preluate de la români la maghiari și invers, pentru că toate cultivă tema adversităților reciproce, pe marginea căreia spun în linii mari aceleași lucruri.

Oare chiar atât de mult ne urâm sau totul nu este decât o exagerare și un subiect de glume? Paralelele amintite conturează însă o modalitate și mai convingătoare de relativizare a adversității dintre români și maghiari, despre care se tot vorbește în aceste bancuri. Dacă și unii, și ceilalți sunt naționaliști, acest lucru îi pune cumva pe picior de egalitate și îi plasează într-un spațiu de familiaritate, iar ostilitatea cotidiană cu care se tratează în mod reciproc – până la urmă, totuși, în glumă – ajunge să îi apropie.

Sunt doi naționaliști caraghioși, la fel ca Traian Brad și Orbán Péter, eroii din filmul Pruncul, petrolul și ardelenii, al lui Dan Pița, care ajung să se alieze în cele din urmă în fața unui inamic comun. Râdem laolaltă de defectele noastre și în acest fel partajăm spațiul în care locuim.

.

Bancurile cu unguri, prin natura lor, ilustrează o temă recurentă: naționalismul și xenofobia, atribuite atât maghiarului, cât și românului. Deși românul este adesea ironizat în mod autocritic pentru excesele sale naționaliste și pentru dușmănia sa exagerată față de maghiar, ungurul, aflat într-o poziție similară, nu scapă de satirele românești.

Un exemplu clasic îl prezintă pe ungurul care, chiar și în noaptea nunții, manifestă naționalismul cu o exagerare comică: Un ungur se căsătorește cu o româncă. Tatăl îi dă ultimele sfaturi pentru noaptea nunții: – "Auzi, fiule, când ajungi cu mireasa acasă, o iei în brațe și o treci pragul, ca să vadă că unguru-i puternic.

Apoi o arunci în pat, să vadă că unguru-i mândru. Te dezbraci, să vadă că unguru-i și frumos! După aia știi tu ce să faci, da?" A doua zi, tatăl îl întreabă cum a fost.

Fiul răspunde: – "Am luat-o în brațe, să vadă că unguru-i puternic, am aruncat-o în pat, să vadă că unguru-i mândru, m-am dezbrăcat să vadă că unguru-i frumos și apoi m-am masturbat în fața ei." – "De ce, măi, tâmpitule, ai făcut asta?" – "Ca să vadă că unguru-i independent și autonom!" Acest banc, prin caricaturizarea ungurului mândru și autonomist, îl prezintă într-o postură inofensivă, ridicolă, specifică unui prostănac caraghios. Ungurul este adesea ridiculizat pentru sentimentul său de persecuție, chiar și în absența unor motive concrete: Un tip intră într-un magazin: – "Aș dori și eu un gulaș." Vânzătorul: – "Sunteți ungur?" Tipul se enervează: – "Și dacă ceream ștrudel mă întrebai dacă sunt neamț, dacă ceream mâncare chinezească mă întrebai dacă sunt chinez?" – "Aaaa, nu…" – "Și atunci de ce mă întrebi dacă-s ungur, fiindcă am cerut gulaș?" – "Pentru că aici e magazin de electronice!" Alte bancuri demonstrează însă că românul nu este nevinovat în această privință, iar suspiciunile ungurului, deși ironizate, au un anumit fundament: Mă cheamă șeful în birou azi: – "Măi, Costele, István pretinde că este victima rasismului la locul de muncă." – "Adică…?" l-am întrebat. – "Păi, când ați fost vinerea trecută cu toții la restaurant să sărbătoriți aniversarea aceea, el e singurul pe care nu l-ați invitat…" – "Ei, și?" – "Și… Costele, era totuși ziua lui, ce naiba!" Un banc, amintit în articolul precedent, ilustrează xenofobia românească: un secui transformat în oltean îl înjură automat pe tovarășul său maghiar, din prima clipă în care devine român.

Românul este mereu antimaghiar, indiferent de trecutul său. Bancul nu satirizează această xenofobie, amuzamentul fiind generat de înjurătura la adresa ungurului.

Situația este considerată comică deoarece confirmă stereotipul potrivit căruia românul are mereu ceva cu maghiarul. Un alt banc prezintă o situație inversă: ungurul devenit român este cel care primește o bătaie de la ai săi. Această glumă abordează mai subtil tema xenofobiei reciproce: János, copil fiind, merge la popa la furat cireșe.

Jos îl aștepta părintele: – "Măi, János, zice popa, nu te bat, nu-ți fac nimic, dar te botez Ion și te fac român!" Merge János, botezat Ion, acasă, îi povestește mamei întâmplarea, aceasta îl ia și îi trage o mamă de bătaie, ca să se-nvețe minte! Când vine tacsu acasă seara, află și el și-i dă lui János altă mamă de bătaie! Supărat, János stă și cugetă: – "Mă, nu-s român decât de câteva ore și m-or și bătut doi unguri. Ioi, cât de mult îi urăsc!" Bancul satirizează prejudecata potrivit căreia românii îi urăsc pe maghiari și maghiarii pe români, evidențiind lipsa de fundament a acesteia.

Poanta constă în denunțarea amuzantă a stereotipului. Glumă se bazează pe confirmarea a ceea ce știam dinainte, dar ceea ce se confirmă acum nu este ura reciprocă, ci faptul că este un stereotip nefondat.

János nu a mâncat bătaie pentru că e român, ci pentru că a furat cireșe. El crede însă că adversitățile etnice sunt de vină, ceea ce este nostim! Această afirmație poate fi interpretată diferit.

Deși deformează realitatea, stereotipiile au o credibilitate uriașă. Un alt banc pornește de la ideea că xenofobia reciprocă este reală, dar accentul cade pe responsabilitatea maghiarilor: După un set complet de analize și o discuție prelungită, doctorul mi-a spus că sufăr de xenofobie.

– "Morții măsii, sunt sigur că p-asta tot de la un ungur am luat-o!" Nu putem fi siguri că nu e vorba de ironie la adresa xenofobiei în general, nu doar a celei ungurești sau românești. Bancul poate fi citit în ambele chei, deoarece multe glume de acest tip se pretează la lecturi multiple.

Numeroase bancuri etnice sunt preluate de la români la maghiari și invers, cultivă tema adversităților reciproce, spunând aceleași lucruri. Oare chiar ne urâm atât de mult sau totul este o exagerare și un subiect de glume? Paralelele amintite conturează o modalitate de relativizare a adversității dintre români și maghiari.

Dacă amândoi sunt naționaliști, acest lucru îi pune pe picior de egalitate și îi apropie. Ostilitatea cotidiană cu care se tratează reciproc, deși în glumă, îi apropie.

Sunt doi naționaliști caraghioși, la fel ca Traian Brad și Orbán Péter, eroii din filmul "Pruncul, petrolul și ardelenii", al lui Dan Pița, care ajung să se alieze în fața unui inamic comun. Râdem laolaltă de defectele noastre și partajăm spațiul în care locuim. .